În timp ce în România se discută tot mai intens despre o nouă reformă curriculară, în Anglia se încearcă implementarea unei măsuri care sugerează o percepţie mult mai largă asupra a ceea ce înseamnă educaţia copilului.

David Cameron pare hotărât să înfrunte atacurile celor care l-ar putea acuza că încearcă să configureze un gen de stat dominant în raport cu cetăţenii, susţinând că acesta ar trebui să se implice nu doar în educarea copiilor, ci și a părinţilor. Prim-ministrul britanic este decis să înceapă o revoluţie în privinţa educaţiei. Mai concret, guvernul său intenţionează să le propună părinţilor să urmeze cursuri pentru a învăţa cum să-și educe și să-și disciplineze mai bine copiii.

Părintele, trimis la școală

Cameron este convins că intenţia sa este mai mult decât oportună. „Evident, copiii nu vin cu un manual. Dar este normal ca noi toţi să dispunem de atât de puţină consiliere?” – este parte a discursului premierului conservator, anunţă The Guardian.

Propunerea sa poate părea puţin ciudată, dacă se pleacă de la premisa că statul ar trebui să își limiteze intervenţiile educaţionale doar la generaţiile tinere. Însuși conceptul de școală este asociat unei anumite categorii de vârstă. Ideea unei educaţii a părinţilor, cu teme, studii de caz sau lecţii de învăţat transcende percepţia generală despre esenţa educaţiei și, mai ales, despre rolul statului în modelarea fiinţei umane.

„Am făcut o mulţime de progrese. Am conceput monitorizarea la domiciliu după naștere. Dar aceasta nu acoperă decât primele săptămâni și luni. Ce se întâmplă mai târziu, când apar probleme de comunicare, de comportament, de disciplină? Cu toţii avem nevoie de ajutor cu privire la aceste subiecte — cea mai importantă meserie pe care o vom avea vreodată. De aceea trebuie să ne gândim cum să facemsă fie firesc și chiar atractiv faptul de a participa la cursuri de educaţie parentală”, adaugă Cameron, conform ziarului britanic citat.

O repetiţie în altă formulă

O iniţiativă guvernamentală similară s-a soldat în trecut cu un eșec. Au participat doar aproape 3.000 de părinţi, dintre care doar 9% bărbaţi, departe de cei 20.000 cum era de așteptat. Costul suportat de stat a depășit 1.088 de lire sterline (1.450 de euro) per părinte. Guvernul crede acum că a învăţat din propriile greșeli. Un obstacol major al proiectului anterior a fost percepţia societăţii, care a privit oferta ca un serviciu pentru grupurile socioeconomice defavorizate. Anii au trecut, iar Cameron are intenţia să convingă că programul se adresează „tuturor”.

Iniţiativa va face parte dintr-o strategie a plasării familiei în centrul agendei educaţionale pentru următorii 5 ani, premierul britanic considerând că unitatea familiei este un bastion împotriva sărăciei. De aceea va și aloca o dublare a fondurilor pentru serviciile de consiliere în domeniul relaţiilor de cuplu. Se așteaptă ca astfel să fie ajutate cel puţin 300.000 de cupluri în următorii 5 ani și să fie instruiţi mai mult de 10.000 de profesioniști în consilierea familiilor aflate în impas.

Dar la noi?

Ar fi oportună o măsură de acest gen și în România? În actualul context de dezbatere publică în privinţa reformei învăţământului, o lărgire a perspectivelor legate de educaţie poate ar fi bine-venită. O școală a părinţilor, legiferată printr-un act normativ, ar crea oportunitatea remedierii multora dintre neajunsurile cu care se confruntă societatea românească. Nevoia este acută, în condiţiile în care acţiunile de corectare nu au fost întotdeauna eficiente. Tradiţionalele ședinţe cu părinţii nu par să fie suficiente.

Încă de acum trei ani, Federaţia Naţională a Asociaţiilor de Părinţi iniţia un proiect intitulat Școala Părinţilor, conștientizând că în actualul context socioeconomic, „toată lumea acuză părinţii, dar pe părinţi cine îi ajută?”. În încercarea de a răspunde la această întrebare, au survenit tentative mai mult sau mai puţin timide de preluare a modelelor occidentale de educare a cuplurilor pentru viaţa de familie și cea de părinte. În consecinţă, au apărut cursuri susţinute de anumite organizaţii neguvernamentale. Sunt câteva platforme online care oferă o multitudine de cursuri și informaţii pe această temă. Problema este că acestea nu sunt circumscrise unei strategii naţionale de conștientizare a opiniei publice cu privire la importanţa acestui tip de educaţii. Dacă britanicii au eșuat, de ce am putea crede că românii ar avea mai mult succes fără un program bine conturat?

Problema spinoasă

Chiar dacă se poate contura o percepţie pozitivă asupra unei şcoli a părinţilor, aceasta nu înseamnă că problemele dispar. Din contră. Instinctiv, nu poate fi reprimată întrebarea cu privire la rolul pe care ar trebui să îl joace statul în problema educaţiei. Sunt părinţi care consideră că nu au destul timp pentru a se dedica în mod activ și continuu educaţiei propriilor copii. În consecinţă, este relativ ușor de transferat această sarcină exclusiv în responsabilitatea sistemului de învăţământ, respectiv a educatorilor. „Tendinţa de-a lăsa formarea copiilor în grija exclusivă a școlii este una din ce în ce mai evidentă. Părinţii nu pot fi substituiţi de o catedră, oricît de competent și de bine intenţionat ar fi cel care se află în spatele ei”, comentează Dilema veche.

Și atunci, cât de mult ar trebui să se implice statul în stilul de educaţie impus? Aceasta este o întrebare pe care românii poate că nu și-au pus-o. Drama prin care trece o familie de români din Norvegia și protestele din stradă care au însoţit-o ridică însă semne de întrebare cu privire la modul în care statul (indiferent cine este el) înţelege să controleze părinţii și educarea lor.

Se poate concluziona că este oportună o educaţie a părinţilor, dar nu în sensul în care statul să considere că este posesorul adevărurilor absolute și că „reţetele” prescrise de el sunt cele mai eficiente. Un stat care să controleze programul educaţional poate că nu este cea mai bună variantă, însă nici varianta opusă nu a dat rezultate. O balanţă între cele două alternative s-ar putea concretiza într-o variantă de succes care să răspundă problemelor cu care se confruntă părinţii în relaţia cu provocările copiilor.

DISTRIBUIE: