Sunt locuri care rămân în suflet alături de oameni şi amintiri dragi. Şi de fiecare dată când te întorci la ele, este imposibil să nu retrăieşti măcar o parte din momentele care te-au convins să le păstrezi în inima ta.

Când am venit aici, nepoată, nu era nimic!” Întinsă în iarba din mijlocul curţii, privind cum se joacă lumina cu colbul, mi-am adus aminte de uimirea cu care am aflat că universul vacanţelor mele de vară fusese cândva nimic. Mă fascina gândul că bunicii mei transformaseră o bucată de deal gol şi un cer albastru într-un cămin şi îmi imaginam claca cu toate familiile tinere din sat care au pus temelia casei. Prin poveştile spuse de bunici, prin fotografiile agăţate în casă şi prin imaginea familiei regale de deasupra patului meu din tindă m-am strecurat de nenumărate ori în tinereţea lor, într-o lume în care nimic nu era fără Dumnezeu.

Mi-am imaginat-o pe mama crescând acolo şi pe unchiul meu aplecat să planteze un copac chiar înainte de a pleca spre un alt colţ de ţară. Privind la nucul care umbreşte de 50 de ani poarta, am ştiut că, deşi nu s-a mai întors niciodată să locuiască în casa copilăriei, împreună cu rădăcinile, unchiul și-a îngropat în siguranţă o parte din inimă.

Mi-am imaginat-o pe mama crescând acolo şi pe unchiul meu aplecat să planteze un copac chiar înainte de a pleca spre un alt colţ de ţară. Privind la nucul care umbreşte de 50 de ani poarta, am ştiut că, deşi nu s-a mai întors niciodată să locuiască în casa copilăriei, împreună cu rădăcinile, unchiul și-a îngropat în siguranţă o parte din inimă.

Între crengile celuilalt nuc bătrân care priveşte curtea mi-am ascuns şi eu copilăria, legată cu sforile scrânciobului reparat de nenumărate ori. Astăzi, ceea ce au construit bunicii mei se transformă încet în prea puţin din ce a fost odată. Din fericire, nimic nu poate să șteargă amintirile pe care le-am adunat acolo.

Domnişoară, dacă aţi vedea măcar puţin din ce este înăuntru!” Din mers sau de pe bicicletă, admir uneori o casă care pare nelalocul ei pe o stradă aproape de centrul aglomerat al Bucureştiului.

Are o curte mică în faţă, în care doarme mai mereu un câine mare din rasa Saint Bernard. Cu iedera căţărată pe zid, casa construită în stil maur pare încremenită într-o altă epocă. Nu prea poţi să te decizi dacă este frumoasă sau nu, dar are o simplitate şi un mister care atrag. Pare să fi văzut multe, dar e mereu tăcută. Nu am zărit niciodată mişcare prin curte, exceptându-l pe portarul în vârstă cu chef de vorbă care mai că m-ar fi invitat să văd minunăţiile din ea, dacă nu i-ar fi fost teamă de întoarcerea proprietarilor.

Dar casa aceasta nu ar fi atât de specială dacă drumul care trece prin faţa ei nu mi-ar aduce aminte de un an al prieteniei, un an în care două fete din provincie au învăţat să facă faţă unui oraş nemilos cu visurile şi speranţele lor. În felul ei simplu, casa maură m-a asigurat că liniştea se poate găsi chiar şi în mijlocul haosului şi mi-a amintit că, oriunde aş merge, cele mai frumoase lucruri se găsesc înăuntru.

Bieţii copii, nu mai au nimic uscat pe ei.” Obosiţi, înfriguraţi şi înfometaţi, cu siguranţă eram o privelişte interesantă atunci când am ajuns la cabana Mălăieşti. Prima zi a taberei itinerante venise cu ploaie peste aşteptările noastre şi singurii care scăpaseră neudaţi erau rucsacii bine protejaţi. Chiar şi aşa, nu am fi dat pentru nimic muntele pe oraşul pe care îl părăsiserăm de dimineaţă.

Sentimentul de viaţă reală pe care îl dă muntele, conștienţa fragilităţii și frumuseţea de început de lume mă ajută de fiecare dată să mă întorc la lucrurile esenţiale. Toate acele gânduri pe care le-am fugărit au timp să se liniștească și să se bucure de prezent, iar trăsăturile de caracter, și bune, și rele, nu mai au unde să se ascundă din faţa provocărilor.

Sentimentul de viaţă reală pe care îl dă muntele, conștienţa fragilităţii și frumuseţea de început de lume mă ajută de fiecare dată să mă întorc la lucrurile esenţiale. Toate acele gânduri pe care le-am fugărit au timp să se liniștească și să se bucure de prezent, iar trăsăturile de caracter, și bune, și rele, nu mai au unde să se ascundă din faţa provocărilor. Pentru mine, e locul perfect pentru apropierea de sine, de ceilalţi și de Divinitate. Momentele grele nu lipsesc, dar surprizele frumoase cântăresc întotdeauna mai mult.

După o noapte în care am dormit care pe unde am putut și în care am sperat că bocancii ni se vor usca măcar puţin, a doua zi ne-a întâmpinat cu cel mai frumos răsărit pe care l-am văzut vreodată. În clipele acelea, nu au mai contat nici bocancii uzi, nici supărarea din ziua anterioară, nici temerile noastre. Sentimentul că făceam parte din ceva mult mai măreţ decât ne-am putea imagina vreodată a fost mai mult decât suficient ca să le alunge pe toate.

Mă uit uneori cu teamă la mine și la oamenii din jurul meu. Mi-e teamă că vom ajunge să privim lumea cu ochi goi. Că vom avea privirea lăsată în ecrane și sufletul pierdut printre griji, până când un copac, un drum, o casă sau o potecă de munte nu ne vor mai impresiona cu nimic. Și oricât m-aș lupta cu sentimentul că așa ceva nu ar avea cum să se întâmple, văd cu durere în mine un argument destul de convingător. Acelea sunt momentele în care îmi dau seama că eu sunt cea care poartă responsabilitatea de a trăi în prezent, cu sufletul și ochii larg deschiși.