Știm ce se spune despre lucrurile care sunt în exces, că dăunează grav sănătăţii, fizice sau psihice. Orice dezechilibru, fie că este în sens pozitiv, fie negativ, rămâne tot dezechilibru. Însă când vine vorba de iubire, am învăţat totuși că parcă e cu atât mai bine cu cât se înmulţește. Unde dragoste nu e, nimic nu e, spune un cântec, însă realitatea pare să arate că unde e prea multă dragoste, căsnicie nu mai e.

Astăzi, mai multă lume divorţează decât stă căsătorită, iar asta se întâmplă la fiecare categorie de vârstă, chiar și printre bunici acesta fiind noul trend. Principala cauză generală pentru divorţuri este incompatibilitatea, iar a doua este infidelitatea, însă ambele au în spate aceeași gândire.

Evoluţia divorţurilor o urmează îndeaproape pe cea a conceptului de căsnicie și dragoste. Dacă în Evul Mediu francezii credeau că dragostea romantică este o nebunie ce trebuie vindecată prin consumarea sexuală înainte de a intra într-o căsătorie, astăzi franţuzoaicele sunt încurajate prin tot felul de servicii și aplicaţii de mobil să întreţină relaţii romantice și sexuale extraconjugale pentru a-și recăpăta independenţa sexuală.

Stephanie Coontz scrie că originile cauzelor divorţului modern datează de mai bine de 200 de ani, de la inventarea ideii că la baza căsătoriei ar trebui să stea dragostea și afecţiunea mutuală, nu interesele economice, politice sau strategice ale familiilor celor doi soţi. „În mod ironic, fragilitatea căsătoriei moderne rezidă tocmai în aceleași valori care au ridicat relaţia maritală deasupra tuturor celorlalte angajamente familiale: concentrarea pe emoţii, pasiuni, identitate și validare personală în cadrul relaţiei de cuplu și atenuarea atașamentelor și obligaţiilor emoţionale care trec de unitatea conjugală”.

Pentru mii de ani, oamenii s-au căsătorit pentru a atinge ţinte strategice bine identificate și măsurabile. Nu este vorba că dragostea romantică nu exista sau că nu era experimentată, dar nu era legată de conceptul de căsătorie. Afecţiunea romantică faţă de o anumită persoană a fost pentru majoritatea societăţilor un motiv mult prea fragil și egoist pentru a încheia o tranzacţie majoră cum era căsătoria. Când acest lucru s-a schimbat, oamenii au fost încântaţi de cât de satisfăcător, intim și pasional poate fi acest parteneriat. Căsătoria nu mai era doar locul în care să poţi găsi un sens profund al vieţii, ci și locul care promitea cea mai mare distracţie. Sociologii vremii notau că o „moralitate a ceea ce e distractiv”, foarte diferită de vechea „moralitate a ceea ce e bine”, lua cu asalt societatea, scrie Coontz. Însă pe măsură ce au crescut așteptările, pe atât au crescut și dezamăgirile atunci când satisfacţiile promise nu erau atinse. Şi cu cât oamenii au introdus în relaţie din ce în ce mai multe ţinte de împlinire personală, cu atât au devenit mai critici cu privire la o relaţie care deodată părea goală și nesatisfăcătoare. Rezultatul? Căutarea dragostei, a distracţiei și a împlinirii personale în oricare altă parte ce pare promiţătoare la momentul respectiv.

Efectul aproape imediat a fost concluzia conservatorilor că acest tip de iubire va fi moartea căsătoriei tradiţionale, în timp ce apărătorii noii liberalizări credeau că împlinirea emoţională și sexuală nou găsită în căsătorie va coborî gradual rata divorţurilor. Tendinţa a determinat relaxarea legilor cu privire la divorţ și adulter în majoritatea ţărilor, iar până la urmă, se pare că prognosticul conservatorilor a fost mai aproape de realitate.

Coontz concluzionează că, dintr-o perspectivă istorică, este „complet nerealist să ne așteptăm ca rata divorţurilor să scadă la cea din anii 1950 sau mai înainte sau ca rata căsătoriilor să crească semnificativ. Chiar dacă rata divorţurilor și cea a relaţiilor nonmaritale au crescut, la fel au crescut și standardele noastre cu privire la ce înseamnă o căsnicie bună.” Un bine-cunoscut specialist în etică, Felix Adler, explica în 1915 că fericirea este „un incident, un fenomen secundar al căsniciei și nu poţi să faci din asta un ţel suprem fără să ajungi la înţelegerea intolerantă în care căsătoria ar trebui să se termine când se termină fericirea”. Oamenii din trecut nu aveau nicio formulă secretă pentru cum să își dorească o căsnicie reuşită și în același timp să accepte un eșec. Însă, comparativ cu noi, erau mult mai toleranţi faţă de ceea ce poate fi câteodată o diferenţă imensă între retorică și realitatea, între așteptări și viaţa de zi cu zi.

DISTRIBUIE: