Să dau: o lume cu probleme uriașe și o mână de miliardari cu o poftă nebună de a oferi. Ce legături se pot forma între cele două categorii? E o întrebare-capcană.

Odată cu nașterea filantrocapitalismului modern, practicanţii lui au dat check-in în al nouălea cer. Ce poate fi mai înţelept și mai benefic decât ca bogaţii să rezolve problemele săracilor, fără să aștepte nimic în schimb, în afară de o anumită sustenabilitate a rezultatelor lor? Tot mai multe voci avertizează însă că, deși în aparenţă filantrocapitalismul ar putea părea mântuirea de care are nevoie lumea, el s-ar putea să fie, din contră, condamnarea ei.

Ce este filantrocapitalismul?

Așa cum dezvăluie deja numele, neologismul se referă la aplicarea unor obiective și criterii capitaliste în gestionarea întreprinderilor filantropice. Filosofia care stă la baza conceptului susţine pretenţia potrivit căreia capitalismul poate fi caritabil în sine. Mai mult, potrivit „Manifestului filantrocapitalist”, semnat de autorii americani Matthew Bishop și Michael Green, ideea pe care se fundamentează filantrocapitalismul este aceea de a integra filantropia în capitalism și a rezolva în felul acesta „groapa de gunoi fiscală creeată în urma crizei economice”. Cum: „printr-o chirurgie radicală a serviciilor publice”, spun autorii. Aceasta, deoarece, în viziunea lor, statul nu poate fi învestit cu încrederea că va reuși să rezolve problemele sociale ale secolului XXI, la fel cum nici sectorul de caritate nu poate de unul singur. Ceea ce este necesar, spun cei care popun acest nou tip de filantropie, este „rescrierea contractului social dintre bogaţi și restul lumii”. Mai exact, fiindcă bogaţii „au o responsabilitate faţă de restul societăţii”, ei trebuie mai mult decât să plătească taxe, trebuie să „recompenseze societatea oferindu-și banii și capacităţile lor”. O astfel de atitudine a mediului de afaceri ar duce, spun autorii, la „construirea unui mediu mai sustenabil pentru crearea bogăţiei”, fiindcă ar stimula „o sursă dinamică și întreprinzătoare de inovaţie”. Dând la o parte stereotipurile motivaţionale antreprenoriale, putem reduce conceptul la investiţii ale bogaţilor în zone/domenii subfinanţate de state, care generează profit pentru societate (și implicit pentru investitori).

Asta face, de exemplu, fundaţia lui Bill și Melinda Gates atunci când donează sume uriașe pentru finanţarea programelor de educaţie sexuală în Africa sau când investește în vaccinuri care altfel nu ar ajunge la milioane de oameni care trăiesc sub limita sărăciei. Asta fac semnatarii „Jurământului dăruirii” (Giving pledge), un document semnat de nu mai puţin de 40 de miliardari americani, care vor dona nu mai puţin de jumătate din averile lor unor instituţii caritabile. Sună prea bine să fie adevărat? Asta pentru că nici nu este, spun criticii conceptului.

Umbrele invizibile ale binelui

Unul dintre cei mai vocali critici ai filantrocapitalismului este sociologul canadian Linsey McGoey, care a publicat recent cartea No Such Thing As a Free Gift: The Gates Foundation and the Price of Philanthropy. Sociologul are 4 reproșuri de făcut celor care au propus filantrocapitalismul.

Primul reproș este acela că își arogă titlul de creator al conceptului de eficienţă a dăruirii, fapt despre care McGoey spune că este „pur și simplu eronat din punct de vedere istoric”. Sociologul amintește că încă de pe vremea lui John D. Rockefeller donatorii erau preocupaţi de rezultate și de a nu risipi resursele. Însă aceasta este o critică periferică pe lângă reproșul care urmează și care are un ecou foarte puternic în media care discută acest concept. E vorba despre lipsa responsabilizării donatorilor mari. Faptul că donaţiile nu sunt impozabile și, uneori, aduc scutiri de taxe companiilor care le fac creează un dezechilibru cu implicaţii mari, însă prea puţin evidente. Sociologul ia în discuţie cazul Fundaţiei Gates, care este cel mai mare donator de fonduri către Organizaţia Mondială a Sănătăţii. „Se pun bazele unui precedent problematic atunci când un grup mic de donatori privaţi au abilitatea de a dicta politici de sănătate, la cel mai înalt nivel al ONU, fără ca acești donatori să fie responsabilizaţi de către statele care alcătuiesc, în mod oficial, corpul de membri ai ONU”, scrie McGoey.

Graham Brown-Martin, fondatorul think tank-ului Learning Without Frontiers, formulează și mai ţintit această critică: „Când o mână de indivizi au cea mai mare bogăţie, ce rost mai au guvernele sau alegerile, sau democraţia? (…) Este o întrebare importantă, pentru că, dacă nu suntem atenţi, deciziile privind ceea ce ajunge să fie finanţat la nivel naţional și global vor fi luate de un număr tot mai mic de oameni sau de organizaţii pe care nu le-a ales nimeni.” „Imaginaţi-vă”, scria Brown-Martin chiar în timp ce Donald Trump aspiră la postul de președinte al SUA, „cum ar fi Donald Trump ca filantrop. Către ce și-ar direcţiona bunele intenţii?” Lucrul pe care îl impută Brown-Martin filantrocapitalismului este că acesta din urmă impune voinţa donatorului ca superioară nevoilor celui care primește. Și, prin aceasta, continuă el, își sporește „potenţialul de a submina democraţia”.

„S-o spunem pe șleau”, scrie jurnalistul britanic Peter Wilby într-un editorial The Guardian. „Banii donaţi sunt scutiţi de taxe. Trezoreria Statelor Unite pierde deja circa 40 de miliarde de dolari din taxe scutite ca urmare a donaţiilor. Așa că cei care decid care sunt cauzele bune de susţinut sunt miliardarii, nu cei aleși democratic și care (în teorie cel puţin) sunt reprezentanţi responsabilizaţi de popor. Astfel cei care deja au o putere economică uriașă pot ajunge în plus să determine și priorităţile sociale.”

Revenind însă la critica pe care o face McGoey, acesta spune că scutirea de taxe îi face pe marii filantropi, pe cei mai bogaţi dintre donatori, să se izoleze de dezbaterile privind impozitarea bogaţilor. Lipsa lor de implicare ar îngreuna astfel procesul prin care clasa politică încearcă să elimine prăpastia dintre săraci și bogaţi. Astfel, prin atitudinea lor, marii filantropi ar hrăni exact acele condiţii care le fac necesare donaţiile.

În al patrulea rând, notează sociologul, filantrocapitaliștii greșesc concentrându-se pe procente irelevante ale impactului lor. De exemplu, degeaba donează bogaţii 50% din averile lor, când statisticile arată că doar 7% din donaţiile caritabile (din 2011) au ajuns în beneficiul societăţii. Grosul donaţiilor ar fi ajuns, în schimb, în beneficiul unor cauze religioase sau culturale. Asta înseamnă nu că nu ar trebui să se doneze pentru acele cauze, ci că filantropia astfel aplicată nu face neapărat un serviciu semnificativ săracilor.

„Sigur, și săracii contribuie prin donaţii caritabile, însă cei mai mulţi dintre ei nu sunt scutiţi de taxe [ca firmele, atunci când donează]”, consemnează Wilby. O extremă greu de metabolizat este cea a instituţiilor care funcţionează pe bază de fonduri caritabile și care ajung să aplice tactici manipulative abjecte pentru a-și atrage finanţare. Lipsa de etică a acestora a ieșit la iveală, scria Sara Pascoe, care a lucrat pentru un call-center specializat în strângeri de fonduri, odată cu investigarea cazului lui Olive Cooke. Femeia, în vârstă de 92 de ani, s-a sinucis, iar ceea ce au aflat autorităţile care au analizat circumstanţele morţii ei a fost tulburător pentru mulţi. Cooke, care se întreţinea vânzând maci, făcea în mod regulat donaţii către mai mult de 40 de cauze și, în ultimii ei ani de viaţă, oferise bani la peste 100 de organizaţii caritabile. „Clișeul muncii în call-center”, explica Sara Pascoe, „este că bătrânii sunt cei care stau cel mai mult la telefon de vorbă cu tine. Fie din singurătate, fie din bun-simţ, ei sunt înclinaţi să îţi dea voie să îţi termini propoziţiile, te ascultă. Îţi explică circumstanţele lor, își cer scuze (…) că nu își pot permite. Dar tu ai un supervizor mai aproape de tine decât umbra, care îţi arată scriptul și insistă să îl repeţi.” Mecanismul pe care îl descrie Pascoe este cel al inducerii vinovăţiei în interlocutor și al manipulării acestuia prin insistenţă pentru a obţine o donaţie, indiferent că persoana de la capătul celălalt al firului are sau nu finanţe suficiente pentru a sprijini demersul.

La pește sau la pescuit

Dacă tabloul pare prea sumbru, Peter Wilby îl luminează cu câteva soluţii: „Dacă bogaţii vor să creeze o lume mai bună”, spune el, „pot semna un altfel de jurământ: să își plătească taxele la timp și în întregime; să nu mai facă lobby împotriva impozitării și a regularizărilor; să evite să creeze monopoluri; să ofere angajaţilor lor salarii mai bune, pensii mai bune, securitate la locul de muncă și condiţii mai bune; să creeze bunuri și să folosească metode de producţie care nu ucid, nu desfigurează sau avariază mediul ori îmbolnăvesc oamenii.” Paleta de soluţii este atât de complexă și de variată, încât face ca filantrocapitalismul să pară o ironie la adresa tuturor problemelor pe care companiile le mai au de rezolvat înainte să se bucure de stimă pentru impactul lor social. Sigur, aceste soluţii nu implică renunţarea la donaţii, ci doar responsabilizarea lor printr-o prioritizare mai realistă și mai atentă la consecinţele pe termen lung. La vechea distincţie dintre a da unui sărac pește sau a-l învăţa să pescuiască. Lecţia este că a doua variantă nu o exclude în mod necesar pe prima. Dacă există voinţă pentru asta.

DISTRIBUIE: