Dacă e vorba de polemică, religie și minorităţi sexuale, atunci e clar că la mijloc undeva trebuie să fi picat și papa Francisc, luat de fiecare dată ori în colimatorul creștinilor conservatori, ori în cel al activiștilor pentru drepturile minorităţilor sexuale. De data aceasta, criticile au venit și din partea unor lideri religioși care susţin activ minoritatea LGBT.

După cum îi este obiceiul, papa s-a lansat în discuţii cu jurnaliștii în avion, pe când se întorcea din Azerbaidjan spre Roma. Vorbind despre întâlnirea cu un părinte, despre care unii scriu ba că este din Spania, ba din Franţa, papa a atins subiectul teoriei sexului fluid. Se pare că persoana în cauză i s-a plâns că, atunci când și-a întrebat fiul de 10 ani ce vrea să fie când o să fie mare, acesta i-a răspuns că ar vrea să fie fată și că a învăţat la școală că sexul este o alegere personală. „Este una ca o persoană să aibă tendinţa și opţiunea de a-și schimba sexul sau chiar să și-l schimbe, și cu totul alta este să predai asta în școli pentru a schimba mentalităţi. Eu numesc acest lucru colonizare ideologică”, le-a explicat el jurnaliștilor, menţionând că acest tip de „îndoctrinare” este ca o armă folosită împotriva căsniciilor și familiilor tradiţionale.

A fost destul pentru ca mai mulţi lideri religioși ce fac parte din grupul de susţinere pentru catolici LGBT, Dignity USA, să îl acuze pe papă că operează pe baza unei dihotomii inacceptabile între „noi” și „ei” și că instituţia căsătoriei ar fi întărită abia atunci când oamenii nu se vor mai simţi obligaţi că aducă „un sine fals” într-o căsnicie și când pot face acest pas profund în mod sincer. „Când papa a făcut faimosul comentariu „cine sunt eu să judec”, credincioșii LGBT au sperat că va fi o schimbare reală în Biserica Catolică. Acum milioane de oameni sunt profund răniţi de cuvintele sale, care relevă o lipsă substanţială de informaţii și de empatie”, a declarat și reverendul Rodney McKenzie, de la National LGBTQ Task Force. „Îi solicităm papei să se informeze rapid despre realităţile de zi cu zi ale persoanelor transsexuale și să le primească în biserică, în loc să le respingă și să le dezumanizeze.”

Nu aceasta a fost însă intenţia papei. Ba, mai mult, acesta a făcut un apel către episcopi să îi însoţească pe cei care se regăsesc în această minoritate sexuală în drumul lor spiritual și personal, dându-se chiar pe sine ca exemplu. „Eu le-am fost alături, am încercat să îi ajut să se apropie de Dumnezeu, deși unii nu au putut. Dar nu i-am abandonat niciodată… Când o persoană care este într-o asemenea situaţie ajunge în faţa lui Iisus, cu siguranţă El nu o va goni din cauză că este homosexuală.” Primește persoana respectivă, studiază-i situaţia, stai lângă ea și ajut-o să se integreze în comunitate, sfătuiește papa. Cu toate acestea, este foarte atent cu ceea ce reporterii notează: „Vă rog frumos, nu vă apucaţi să spuneţi că papa îi binecuvântează pe transsexuali, bine? Vreau să fiu clar. Este o problemă. O problemă morală. O problemă umană. Și trebuie rezolvată cum se poate mai bine – întotdeauna cu o inimă deschisă, cu adevăr și cu mila lui Dumnezeu”, a conchis Francisc. 

Însă o problemă ce rămâne nerezolvată este ce îi învăţăm pe copii despre ideea schimbării de sex, și aceasta a fost de fapt problema despre care voia să discute în mod special papa. Ministrul educaţiei din Franţa a reacţionat imediat la știrile din presa franceză despre remarcile papei pe marginea cazului părintelui care i s-a plâns despre ce învaţă copilul său la școală, spunând că papa a căzut pradă dezinformărilor din partea dreptei creștine franceze și că în școlile din Franţa copiii nu sunt învăţaţi decât că niciun sex nu este superior celuilalt. „Scrie undeva (n.r. în manuale) că egalitatea dintre bărbaţi și femei este echivalentă cu schimbarea de sex? Evident că nu”, a declarat ministra Najat Vallaud-Belkacem. Chiar și așa, îngrijorarea papei este validă în măsura în care teoria sexului fluid începe să capete din ce în ce mai mult spaţiu în presă, unde este promovată de diverse personalităţi, printre care și de cântăreaţa Miley Cyrus, care a fost și este în continuare un idol pentru mulţi copii. „Poţi fi orice vrei să fii”, afirma Miley Cyrus, fost idol al copiilor pe vremea când o interpreta pe Hanna Montana. Cyrus a mărturisit anul trecut că nu se identifică nici cu sexul feminin, nici cu cel masculin, dar că se iubește nediscriminatoriu cu ambele.

Ce spun studiile și la ce contează?

În anul 2014, Robert Ancuceanu a scris în revista Semnele timpului o serie de articole despre istoria ultimilor 30 de ani de studii genetice care au încercat să confirme sau să determine existenţa „genei homosexualităţii”. Unul dintre ele a prins atenţia publicului când, pe 14 februarie 2014, presa occidentală titra: „Homosexualitatea masculină este influenţată de gene, constată un studiu american”. Însă și acel studiu, ca multe dintre cele care i-au precedat, a pornit, în mod inadecvat, de la ceea ce Consiliul pentru o Genetică Responsabilă (CRG), o organizaţie nonguvernamentală din Statele Unite, consideră a fi o falsă premisă: toate dovezile se bazează pe ideea că orientarea sexuală este fixă, imobilă și că o persoană este fie heterosexuală, fie homosexuală. Cu alte cuvinte, studiul pleacă de la o falsă dihotomie. „În aceste studii, conform CRG, cercetătorii nu au investigat subiecţii cu privire la istoricul și gusturile sexuale trecute, ci s-au limitat pur și simplu la a le cere subiecţilor să-și definească orientarea sexuală, forţându-i, practic, pe aceștia să se încadreze într-una din cele două categorii (heterosexual, homosexual), deși este posibil ca niciuna să nu reflecte gama completă de exprimare sexuală a acelor persoane. O altă problemă identificată de aceeași organizaţie la aceste studii este pretinsa imposibilitate de a separa anumite influenţe de mediu de cele genetice”, scria Ancuceanu. Același lucru îl spunea și Pierre J. Tremblay, de la Facultatea de Lucrări Sociale, Universitatea din Calgary (Canada): „De-a lungul anilor, comentarii precum: «Am fost gay dintotdeauna, de când îmi pot aminti», au fost repetate la nesfârșit, pentru a justifica gândirea «esenţială», dar și eu am fost canadian francez dintotdeauna, de când îmi pot aminti, niciuna dintre aceste particularităţi nefiind însă biologică, exceptând faptul că am avut un sistem biologic care a făcut posibilă achiziţia atributelor mele culturale.“

Pe măsură ce accesul la tehnologii de cercetare genetică a crescut, mai multe grupuri de cercetători au pornit în căutarea genei homosexualităţii, însă rezultatele, în loc să confirme existenţa ei, au avut mai degrabă tendinţa ca, pe măsură ce s-au repetat, să dilueze certitudinile și apoi chiar să infirme existenţa unei asemenea gene. Deși teoria bazelor genetice ale homosexualităţii este cea mai cunoscută, susţinută și contestată de grupuri dintre cele mai diverse din punct de vedere sexual, politic sau religios, în realitate, în privinţa cercetărilor știinţifice, situaţia homosexualităţii este mai complexă, în prezent fiind explorate alte câteva teorii. Cu toate acestea, ceea ce transpare în mod repetat este că problema provenienţei homosexualităţii este mult prea complexă chiar și pentru metodele avansate de cercetare din prezent. Dr. Lawrence S. Mayer, un epidemiolog specializat în psihiatrie, și dr. Paul McHugh, cel mai de vază psihiatru american al ultimei jumătăţi de secol, au analizat peste 200 de studii psihologice, sociale și biologice, documentând într-un raport de 143 de pagini ce spune cercetarea știinţifică, și mai ales ce nu spune, despre sex și sexualitate. Raportul acordă o atenţie specială ratei mare de probleme mintale din cadrul populaţiei LGBT și pune sub semnul întrebării bazele știinţifice ale trendului de a li se administra terapii hormonale copiilor care nu se identifică cu sexul biologic. În final, raportul pune sub semnul întrebării direcţia pe care merge presa în ce privește identitatea și orientarea sexuală.

Una dintre cele mai importante concluzii ale raportului lor este că ipoteza „așa m-am născut” pentru a motiva o anumită orientare sexuală nu este susţinută de dovezi știinţifice. Ansamblul de diferenţe biologice între heterosexuali și neheterosexuali descris în literatura de specialitate nu este suficient pentru a prezice orientarea sexuală. „Cel mai puternic argument pe care îl poate oferi știinţa pentru a explica orientarea sexuală este că pot apărea anumiţi factori biologici, despre care nu se cunoaște mai nimic, care să predispună anumite persoane către o orientare neheterosexuală”, spun cercetătorii. De asemenea, ipoteza „așa m-am născut” pentru a motiva o altă identitate sexuală, diferită de sexul biologic, cu care ne naștem, nu este nicidecum suficientă. „Analizând literatura știinţifică, am realizat că, atunci când căutăm explicaţii biologice pentru ca un om să creadă că sexul său nu se potrivește cu sexul biologic, nimic nu este bine înţeles. Rezultatele de până acum nu au perspectivă longitudinală și nici putere explicativă. Este nevoie de mult mai multă cercetare”, spun cei doi.

În dreptul acestor studii care nu pot confirma decât amplitudinea subiectului și confuzia care reiese din încercarea de a rezolva rapid dilema biologic versus social, activiștii pentru minorităţile sexuale insistă că oricum sunt irelevante pentru tratamentul social și drepturile acestora. Practic, în discursul social și politic, studiile acestea nu ar trebui să aibă nici miză reală, decât dacă la un moment dat pot susţine cauza și închide subiectul. Mayer și McHugh sunt de altă părere. Ei și-au publicat raportul tocmai pentru că discuţia are o miză importantă și pentru că oamenii ar trebui să se raporteze mai întâi la studii înainte de a sugera ce politici publice ar trebui să adopte un guvern sau altul.

„Suntem îngrijoraţi și alarmaţi de severitatea și ireversibilitatea unor intervenţii care se discută în mod public în dreptul copiilor. (…) Suntem îngrijoraţi de tendinţa de a încuraja copiii cu probleme de identitate sexuală să tranziţioneze la sexul preferat prin tratament medical sau chiar proceduri chirurgicale.(…) Avem rezerve și despre cât de bine înţeleg cercetătorii ce înseamnă pentru un copil să își fi dezvoltat un simţ al propriului sex”, declară McHugh și Mayer. Pe lângă aceasta, cei doi precizează că „doar o mică parte dintre copiii care exprimă gânduri sau comportamente atipice sexului lor vor continua la fel în adolescenţă sau la maturitate. Nu există dovezi știinţifice care să ateste că toţi acești copii ar trebui încurajaţi să devină transsexuali și cu atât mai puţin să se supună tratamentelor hormonale sau procedurilor chirurgicale. (…) Există doar puţine dovezi știinţifice care să ateste valoarea terapeutică a intervenţilor care întârzie pubertatea sau modifică caracteristicile sexului secundar.”

Iată deci cât de important este și semnalul de alarmă tras de papa Francisc, în ciuda faptului că poate părea că ridică probleme prematur. Până la urmă, atitudinea sa nu este surprinzătoare, avându-se în vedere că se aplică religiilor de pretutindeni – alegerea unui om în dreptul său trebuie respectată, dar când e vorba de prozelitism deja statul ia măsuri. Întrebarea este dacă minorităţile sexuale vor accepta să fie nu doar respectate.