Legalizarea căsătoriilor gay în Statele Unite a stârnit, cum altfel, un uriaș val de replici. Cu atenţie la cele venite din sfera creștină, m-am concentrat pe comentariile care vizau consecinţele sociale ale acestei decizii.

Cele mai vocale acoperă implicaţii tulburătoare: de la legalizarea zoofiliei și a pedofiliei la legitimarea poliamoriei, de la zdrobirea libertăţii religioase a celor cărora conștiinţa nu le permite să contribuie la mariajele homosexuale, până la afectarea psihoemoţională a copiilor crescuţi în familii gay.

În jurul tuturor acestor potenţiale consecinţe, s-au strâns sociologi, psihologi, teologi, activiști, observatori sau simpli gură-cască, interesaţi să afle care dintre consecinţele anticipate se vor și materializa. Pentru Statele Unite, trenul a pornit deja. Însă în România, discuţiile sunt încă la nivelul la care părţile se întreabă cât de oportună sau inoportună este legalizarea uniunilor gay. Momentan, balanţa înclină către „nu”, însă nici presiunea pentru o decizie sau alta nu este comparabilă cu cea manifestată în Statele Unite. Este foarte posibil să mai dureze ani până când ţara noastră să devină insuportabil presată să decidă pro sau contra căsătoriei gay. Ani pe parcursul cărora societatea americană va fi experimentat deja, așa cum știm azi că și societatea olandeză (prima din lume care a legalizat căsătoriile gay) a experimentat. Ceea ce azi numim „consecinţe viitoare” atunci va fi noua realitate.

Mă întreb însă ce se va întâmpla dacă, peste câteva decenii, sociologi onești și bine pregătiţi vor analiza societatea americană cu sfinţenie metodologică și vor descoperi că niciuna dintre gravele consecinţe anticipate de oponenţii căsătoriilor gay nu s-a materializat? Dacă vor descoperi că nu, zoofilia nu a fost admisă, și da, pedofilia este încă o infracţiune. Dacă legea va evolua și va proteja și membrii LGBT de discriminare, dar și libertatea de conștiinţă a persoanelor religioase care se opun căsătoriilor gay. Dacă se va dovedi că situaţiile în care copii crescuţi în cămine gay regretă că nu au avut o mamă și un tată sunt niște excepţii regretabile de la regula potrivit căreia copiilor nu le este tulburată identitatea (nici emoţională, nici socială, nici sexuală) de expunerea la un model unilateral de familie (cu două mame sau cu doi taţi).

Nu știm ce va aduce viitorul, dar dacă va aduce eliminarea știinţifică a tuturor acestor griji, ce motiv le va mai rămâne creștinilor să conteste căsătoria gay? Vor putea să rămână fermi la principiile biblice, chiar dacă nu vor vedea un motiv extern pentru care să facă acest lucru?

Credinţa matură rezistă și în lipsa unui suport empiric, însă, pentru a se maturiza, ea are nevoie să fie cultivată. Intuiţia mea este că, dacă își concentrează atenţia exclusiv pe consecinţe, creștinii devin dependenţi de ele și pregătesc terenul pentru polemici vitriolice, lipsite de demnitate.

Văd însă o alternativă în suprasaturarea (dacă se poate așa ceva) cu modelul benefic. În a ne concentra pe ceea ce înseamnă o familie biblică, încercând să contribuim constructiv, nu distructiv, la dezvoltarea ei, indiferent de contextul social în care ne aflăm. Vom descoperi că este o activitate care lasă puţin timp criticii și care, pentru a deveni relevantă pentru ceilalţi, ne va solicita la maximum capacităţile apologetice. Adică ne vom vedea nevoiţi să explicăm de ce, dintre toate reperele morale, alegem să promovăm și să încurajăm tocmai modelul biblic.

Să ne imaginăm însă și alt scenariu: Nu cumva toată atenţia noastră e concentrată pe dărâmarea a ceea ce încearcă activiștii pro-gay să construiască? Iar dacă reușim să dărâmăm, de fapt ce am reușit? Ce mai protejăm dacă, în superioritatea noastră morală activă, am avut mai puţin timp să ne ocupăm de cultivarea propriilor valori? Da, vom fi dărâmat, dar vom mai avea oare ce să punem în loc?