„Cine este aproapele meu?” După două milenii de la enunţarea acestei interogaţii, criza refugiaţilor indică încă multă confuzie în oferirea unui răspuns adecvat.

„În calitate de tată, am fost profund emoţionat la vederea acestui băieţel pe o plajă din Turcia”, a declarat David Cameron, lăsând impresia unui zbucium interior greu de controlat. O imagine devenită virală pe internet l-a bulversat puternic pe premierul britanic, reamintindu-i esenţa creștinismului.

Trupul neînsufleţit al copilului de 3 ani înecat în timpul unui naufragiu în largul Turciei și imortalizat în fotografii a îngrozit întreaga lume. „Am încercat să înot până pe coastă orientându-mă după lumini, dar nu mi-am putut găsi soţia şi copiii când am ajuns pe mal”, a explicat tatăl îndurerat. Este doar încă un episod din nesfârșitele drame prin care trec refugiaţii.

În faţa unor fotografii de acest gen, este dificil ca cineva să rămână impasibil. Este de înţeles de ce premierul britanic a simţit nevoia să se angajeze mult mai decis în oferirea de ajutor refugiaţilor, spunând că „Marea Britanie este o naţiune cu valori morale și ne vom asuma responsabilităţile morale”.

Deocamdată rămâne doar angajamentul. Nu puţine au fost acuzele la adresa Regatului Unit că nu primește suficienţi refugiaţi, aceștia rămânând blocaţi în Franţa. Potrivit cifrelor oficiale, numai 216 „persoane vulnerabile” au fost primite ca refugiaţi în Marea Britanie din martie 2014 și în total 5.000 de sirieni au obţinut azil în cursul ultimilor 4 ani, în condiţiile în care de la începutul războiul civil, în 2011, 4 milioane de sirieni și-au părăsit ţara.

Creștinism în altă variantă

Se poate însă și mai rău. O demonstrează din plin Ungaria. Subit, autorităţile maghiare și-au adus aminte că sunt parte a unei naţiuni creștine și tocmai în numele valorilor religioase refuză să își deschidă porţile către refugiaţi. „În majoritatea lor, ei nu sunt creștini, ci musulmani. Este o problemă importantă, întrucât Europa și identitatea europeană au rădăcini creștine”, susţine cu convingere premierul Ungariei. Adică, mai pe scurt, Europa îi ajută să supravieţuiască doar pe cei care calcă pe urmele lui Christos (fie și în termeni declarativi).

Faptul că Viktor Orban adoptă poziţii extreme nu este chiar o surpriză. De data aceasta, el nu face decât să exprime cu voce tare o anumită concepţie despre creștinism, văzut mai degrabă ca un sistem cultural decât ca un set valoric. Astfel creștinismul redus la o chestiune de identitate are mult prea puţin din ceea ce ar trebui să fie un stil de viaţă. Această variantă de creștinism naţionalizat constituie el însuși o problemă, fiindcă îi deturnează scopul. În aceste condiţii, este aproape normal ca Ungaria să își clameze rădăcinile creștine construind în același timp un gard de sârmă ghimpată pentru a-i împiedica pe refugiaţi să treacă mai departe.

Vocea lui Orban nu este deloc singulară în exprimarea acestei axiome. A spus-o destul de tranșant și fostul președinte român Traian Băsescu. Fără ezitări, acesta a argumentat în favoarea interzicerii imigranţilor să intre în ţară prin faptul că „România e o ţară creştină. A-i primi nu înseamnă a le asigura cazare. Trebuie să le dai dreptul de a se manifesta cultural, mai construim moschei, trebuie să le facem şcoli în limba lor.” În plus, românii nu au fost în stare să îi integreze nici pe romi, deci singura soluţie în opinia sa este repatrierea imigranţilor. Aproape că nici nu mai contează ce se întâmplă cu ei. Pragmatismul naţional, fie că este politic sau creștin, trebuie să primeze, indiferent de consecinţe. De exemplu, în Cehia (altă ţară creștină), un scandal public a fost declanșat după ce poliţiştii au inscripţionat numere pe mâinile refugiaţilor din trenuri, după o cunoscută practică nazistă. În aceste condiţii se mai poate vorbi de valori creștine?

Cine este aproapele?

Ca reacţie la aprecierile lui Orban, președintele Consiliului European, Donald Tusk, a declarat: „Vreau să subliniez că, pentru mine, a fi creștin în public, în viaţa socială, înseamnă a avea o datorie faţă de fraţi aflaţi în nevoie. A fi creștin înseamnă a arăta că ești pregătit să dai dovadă de solidaritate, iar pentru un creștin aceasta nu trebuie să fie o chestiune de rasă sau de religie.” O poziţie similară a exprimat-o și BOR prin anunţul că pentru creștini datoria este de a-și ajuta aproapele „indiferent de credinţa acestuia”.

Dacă unii politicieni simt nevoia să folosească creștinismul doar ca scut, cetăţenii simpli par să fi găsit mai ușor răspuns la interogaţia biblică cu referire la identitatea „aproapelui”. Islandezii pot constitui o sursă de inspiraţie. Cu o populatie de 330.000, guvernul islandez s-a oferit să primească doar 50 de refugiaţi. O cifră rușionasă, au apreciat locuitorii din insulă. Reacţia lor s-a dorit și o replică dată celor pentru care creștinismul este bun de folosit doar în discursuri publice. În urma unei iniţiative pe o reţea de socializare, peste 10.000 de islandezi s-au oferit să își deschidă casele pentru aceste persoane care se luptă pentru supravieţuire. Și în Germania, poliţia din München a fost nevoită să le solicite cetăţenilor să nu mai aducă donaţii de alimente și îmbrăcăminte pentru refugiaţi, deoarece nu pot face faţă volumului.

Sunt doar câteva exemple ale unei alte variante de creștinism. În schimb, în România (creștină) sondajele dezvăluie un fapt paradoxal. În timp ce autorităţile anunţă că vor primi cota de refugiaţi alocată, cetăţenii îi vor și nu prea. Mai precis, 65% dintre respondenţii unui sondaj IRES consideră că România ar trebui să își deschidă porţile către refugiaţi, dar când sunt întrebaţi dacă ar fi de acord ca imigranţii să se stabilească în localitatea lor, numai 46% sunt de acord. Cu alte cuvinte, unii vor să ajute, dar fără riscuri.

Într-un articol publicat de Christianity Today este acreditată ideea că, din perspectivă creștină, nu este permis să li se spună celor în nevoie: „Voi nu sunteţi problema noastră.” Autorul articolului sesizează că majoritatea soluţiilor sugerate de politicieni ţin de viitor, de exemplu o intervenţie posibilă în ţările de origine ale imigranţilor. Ar fi o soluţie viabilă, dar necesită timp. Problema este că acești oameni au nevoie de ajutor acum, chiar cu riscurile (nedemonstrate încă) de terorism sau islamizare a Europei. Alţii nu ratează momentul de a plăti eventuale poliţe, acuzând Germania, de exemplu, ca vinovată pentru criza actuală. Și chiar dacă cei mai vocali au dreptate, cu ce beneficiază refugiaţii din jocul acuzaţiilor? Dacă „aproapele” este atât de dificil de identificat, poate că Europa deja nu mai este creștină.

DISTRIBUIE: