„Sunt profund recunoscător pentru primirea pe care mi-aţi făcut-o în numele tuturor americanilor. Fiind copil într-o familie de imigranţi, sunt fericit să fiu oaspete în această ţară, care s-a construit în mare parte din asemenea familii. Aștept cu nerăbdare următoarele zile de întâlniri și dialog, în care am speranţa să aud și să împărtășesc multe dintre visurile și speranţele poporului american.”

Acestea au fost primele cuvinte pe care papa Francisc le-a adresat americanilor, după primirea destul de simplă și călduroasă pe care administraţia Obama i-a făcut-o la aeroport. Faptul că papa s-a poziţionat ferm încă din primele fraze rostite, ca părtaș la drama imigranţilor, nu este nicio întâmplare, în circumstanţele în care Europa se confruntă cu o criză a refugiaţilor cauzată în parte de politica externă a SUA și în condiţiile în care și SUA se confruntă cu nevoia unei reformări a politicii imigraţioniste.

Martha Jauregui, parte a grupului de activiști Hermandad Mexicana Transnacional, a sperat că lucrurile vor sta așa când a aranjat ca mai mulţi imigranţi să ajungă la Washington cu un mesaj pentru papă. Unul dintre aceștia a fost micuţa Sophie Cruz, însoţită de tatăl ei. După discurs, procesiunea papală a pornit, zeci de spectatori fiind blocaţi de baricade de o parte și alta a străzii. Printre ei s-a furișat Sophie și a ajuns dincolo de baricade, lângă gărzile de corp. Când a văzut-o, papa a oprit procesiunea și le-a făcut semn gărzilor să o aducă mai aproape, pentru o îmbrăţișare. Imaginea papei, fiu de imigrant, cum singur s-a numit, îmbrăţișând-o pe fiica unei alte familii de imigranţi în mijlocul străzii a făcut instantaneu înconjurul lumii. Sophie, la cei 5 ani ai săi, avea însă altă agendă. Cu disperarea în ochi, a întins mâinile și a reușit, în ultimele clipe, să-i dea papei o scrisoare.

Scrisoarea lui Sophie

Ca milioane de americani care trăiesc astăzi în SUA, Sophie nutrește groaza că, într-o zi, va fi separată de părinţii ei din cauză că au statute diferite ca imigranţi. Părinţii ei au imigrat ilegal din Oaxaca, Mexic, în California, însă Sophie s-a născut în Statele Unite. În scrisoarea pe care i-a dat-o papei, îi cerea să pledeze pe lângă politicienii americani să voteze reforma imigraţiei, pentru ca ea și familia ei să nu mai trăiască cu spaima că vor fi deportaţi. Conform programului DAPA, părinţii cetăţenilor americani nu ar mai fi deportaţi chiar dacă au ajuns în ţară fără documente legale.

„Vreau să îţi spun că inima mi-e tristă. Vreau să te rog să vorbești cu președintele și cu Congresul ca părinţii mei să treacă în legalitate, pentru că în fiecare zi mi-e teamă că s-ar putea să îi ia de lângă mine“, a recitat Sophie scrisoarea pe care a învăţat-o pe dinafară, atât în engleză, cât și în spaniolă.

„Cred că am dreptul să trăiesc cu părinţii mei, că am dreptul să fiu fericită. Toţi imigranţii, ca și tatăl meu, contribuie la bunăstarea acestei ţări. Merită să trăiască demn. Merită să trăiască cu respect. Merită o reformă a imigraţiei“, se mai spunea în scrisoare.

Eforturile depuse până acum de papă de a canaliza atenţia bisericii, dar și a politicienilor spre cei săraci și spre cei marginalizaţi și discriminaţi le-au dat și multor imigranţi speranţa că mesajul său va avea impact asupra factorilor politici care decid, până la urmă, soarta a sute de mii de oameni.

Scrisoare pentru Europa

Europa este și ea în faţa unui moment istoric, provocat de problema migraţiei. Până la finalul anului, numărul cererilor de azil în Uniunea Europeană va depăși un milion. Criza refugiaţilor a venit cu costuri șocante, de mii de vieţi omenești pierdute pe fundul Mediteranei. Cu toate acestea, răspunsul politicienilor a fost lent, haotic și dezarmant.

Frica se simte în aer. Unii politicieni se tem de povara pe care imigranţii o aruncă asupra comunităţilor locale, asupra plătitorilor de taxe. Alţii se tem de extremiștii și teroriștii care se pot strecura printre refugiaţi. În final, toţi se tem de opinia publică, cea care, în ciuda unor cazuri de primire călduroasă, rămâne în mare parte ezitantă și chiar ostilă ideii de a primi un val de imigranţi despre care nu se știe unde și când se termină. Frica este însă un răspuns total inutil, fiindcă această criză nu este una de care vreo ţară poate scăpa. Cei care ajung în Europa vor rămâne aici și nicio baghetă politică magică nu îi va putea deporta înapoi în locuri răvășite de conflicte, pustiite de oameni, unde refacerea economiei ar însemna sacrificarea mai multor generaţii.

Adevărul este însă că, deși problema imigranţilor nu este una a cifrelor, ci este una umanitară, liderii noștri nu se pot comporta ca voluntari într-o acţiune caritabilă, iar dacă ar face aşa ceva, ne-am asigura repede de schimbarea lor cu unii care ar ţine cont și de economia ţării, de rata șomajului, de taxe, de salarii etc. Totuși, nici nu putem trăi într-un vid de responsabilitate faţă de aproapele nostru și conștientizăm nevoia unei voci care să contrabalanseze lucrurile și să introducă umanitatea înapoi în ecuaţie. De aceea papa Francisc, care vine să suplinească această lipsă, acţionând ca voce a conștiinţei dincolo de rasă sau de religie, este văzut și ca singurul aducător de speranţă. În realitate, speranţa există deja în fiecare dintre noi, iar mesajul umanitar al papei nu este, în niciun caz, nou sau unic. Am decis însă demult să trăim o viaţă separată de multe valori creștine, golită de multe ori de dragoste faţă de oameni, așa că ne minunăm când cineva ne aduce aminte că ele mai există și chiar sperăm să facă ceva să ne convingă să le reintroducem în vieţile noastre.

DISTRIBUIE: