Se spune că Mediteranei îi plac oamenii. Îi vrea cu gelozie doar pentru ea, înghiţindu-i cu sutele, lăsând în urmă lacrimi, durere și întrebări fără răspunsuri. Pe bună dreptate, este descrisă ca fiind cea mai periculoasă rută din lume pentru bărcile cu imigranţi.

„Au murit ca șobolanii în cușcă.” Este poate cea mai tragică concluzie ce sintetizează drama naufragiaţilor din Mediterană. Unele surse dau cifra de 700 de victime. Alţii presupun că ar fi fost peste 900. Cifrele aproape că nici nu mai au relevanţă. Ele au devenit expresia unui fenomen în faţa căruia Europa pare să fie neputincioasă.

Știrea despre naufragiul ambarcaţiunii libaneze în sudul Italiei, așa cum era de așteptat, a stârnit reacţii. Deocamdată doar atât. Responsabilii exprimă compasiune, se declară şocaţi şi dau vina pe bandele de traficanţi de oameni.

Europa nu este pentru toţi

Reacţiile politicienilor pot crea impresia existenţei voinţei pentru identificarea soluţiilor adecvate. Şefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini, a spus că „Europa are datoria politică şi morală” de a interveni în criza imigranţilor. De asemenea, Angela Merkel s-a declarat „îngrozită” de acest naufragiu şi a declarat, la rândul său, că „Europa trebuie să vină cu răspunsuri” la această situaţie.

Dacă aceasta ar fi prima tragedie din Mediterană, declaraţiile politicienilor ar putea fi credibile. Problema este că după fiecare dramă (și nu sunt deloc puţine) se aud aceleași lamentări. Doar în acest an au fost înregistrate peste 1.500 de victime. Anul trecut, mai bine de 3.000 de persoane au murit în Marea Mediterană, cifră care reprezintă dublul faţă de cea din anul 2011. În timp ce politicienii par să se zbată pentru găsirea unor soluţii viabile, o nouă știre aruncă gaz pe foc. Alte trei ambarcaţiuni, cu alte sute de persoane la bord, solicitau ajutorul.

Poate fi invocată o anumită formă de ipocrizie specifică politicienilor? Unii se grăbesc să răspundă pozitiv. „De câte înmormântări mai e nevoie până când Bruxelles-ul va reacţiona?” se întreabă jurnalistul Johannes Beck, de la DW. „După ultima tragedie din Marea Mediterană, nu mai vreau să aud discursurile triste ale politicienilor europeni”, își continuă șarja jurnalistul german. Are și argumente să reacţioneze vehement. În opinia sa, UE cheltuie anual 50 de miliarde de euro pe subvenţiile plătite producătorilor agricoli. Se cheltuie astfel pe zi pe subvenţionarea agriculturii mai mult decât ar costa misiunea de salvare a imigranţilor într-un an întreg.

Unde a apărut scurtcircuitul?

Criticii acuză Uniunea Europeană de pasivitate. Au dreptate? Datele istorice sugerează că da. Toamna trecută, Italia a stopat un proiect care avea ca scop esenţial derularea unor acţiuni de salvare. Denumit „Mare Nostrum”, proiectul a fost închis fiindcă partenerii europeni au refuzat finanţarea activităţilor marine. Este exact ceea ce Beck acuză. Pentru a nu fi creată impresia unui dezinteres faţă de problema imigraţiei, a fost demarată o misiune mult mai redusă, „Triton”, funcţională în prezent, care are ca obiectiv gestionarea cooperării operative la frontierele externe ale statelor membre. Problema este că aceasta se ocupă în primul rând de securitatea graniţelor, nu de salvarea refugiaţilor. Cu alte cuvinte, are ca scop prioritar oprirea migraţiei, și nu operaţiuni umanitare.

Germania, de exemplu, dar și alte ţări europene, au declinat sprijinul pentru „Mare nostrum” pe considerentul că acţiunea este dăunătoare. Argumentul lor este simplu. Misiunea ar fi fost încurajatoare pentru refugiaţi să încerce „invadarea” Europei, ceea ce ar stimula și bandele de traficanţi de fiinţe umane. Din această schimbare de strategie, cei care pierd sunt tocmai imigranţii. Este și motivul pentru care înaltul comisar al ONU pentru drepturile omului, Zeid Raad Al-Hussein, a susţinut că Uniunea Europeană ar trebui sa adopte o abordare mai puţin dură faţă de imigranţi. „Europa le întoarce spatele unora dintre cei mai vulnerabili imigranţi din lume și riscă să transforme Mediterana într-un mare cimitir”, a spus Al-Hussein.

Istoria se repetă

Puterile europene susţin că au dreptate în argumentaţia lor, însă situaţia în sine amintește de un episod similar petrecut în anii de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Este de notorietate cazul vasului Saint Louis, cu 937 de evrei. Era anul 1939. Cu permisiunea Germaniei, evreii își doreau să ajungă în SUA pentru a scăpa de teroarea nazistă. Prima escală trebuia să fie Cuba. Nava se ciocnește de un refuz puternic al autorităţilor cubaneze. Îi urmează modelul și celelalte ţări pretins democratice, inclusiv SUA. Hitler exultă: nimeni nu îi vrea pe evrei.

Episodul se petrecea atunci în Atlantic. Acum a venit rândul Mediteranei. Chiar dacă situaţia evreilor trebuie descifrată într-o cheie specifică acelor timpuri, ceea ce face cele două situaţii asemănătoare este atitudinea celor care au refuzat să întindă mâna.

Ce soluţii există? O deschidere a porţilor către cei care vin dinspre Africa este periculoasă mai mult din punct de vedere politic decât financiar. Este vorba de faptul că o accentuare a migraţiei ar încuraja și mai mult partidele de extremă dreaptă. Acestea se poziţionează tot mai bine în politica europeană și ca urmare a atacurilor lansate pe tema imigraţiei.

Rămâne ca unică alternativă viabilă rezolvarea cauzelor profunde care generează fenomenul migraţiei. „Trebuie să analizăm în detaliu motivele emigrării, mai ales instabilitatea regiunii, care devine din ce în ce mai pregnantă, din Irak până în Libia”, e de părere Mogherini, înaltul reprezentant pentru politică externă al Uniunii Europene. Deși oficialul european e conștient că „nu mai avem scuze”, întrebarea capitală este dacă Europa chiar își dorește să intervină pentru restabilirea ordinii în ţările spulberate de războaie civile sau de dictaturi. Deja Comisia Europeană a anunţat un plan în 10 puncte care, de fapt, întărește și mai mult proiectul Triton. Cel mai probabil va diminua migraţia, dar nu înseamnă că va salva vieţi.

Refugiaţilor nu le rămâne decât o singură alternativă: să aleagă dacă vor să își găsească sfârșitul în Mediterană sau să moară în ţările lor răvășite de conflicte. Este exact ceea ce acuză și o jurnalistă germană, Barbara Wesel. În lipsa unor acţiuni concrete, spunea ea, „Ar fi mai onest să punem tăbliţe la frontierele noastre externe cu inscripţia: Rămâneţi afară şi muriţi altundeva!”

DISTRIBUIE: