Într-o Europă în care viitorul pare tot mai incert, una dintre puţinele certitudini este că extremismul ia amploare. De fapt, adepţii radicalismului par să fie și singurii „încântaţi” de crizele multiple care lovesc continentul, acestea fiind surse concrete care le măresc bazinul electoral.

Nemulţumirile unora se ciocnesc de pragmatismul altora, generându-se un cerc vicios din care se pare că principalii câștigători sunt cei care apelează fără reţineri la o retorică cu accente de ură. Secretul lor este simplu: pun multă patimă în „nominalizarea” vinovaţilor, reali sau imaginari. Pentru masa fidelizată pare să fie o variantă suficientă și acceptabilă. Orice explicaţie complexă este prea grea pentru a fi asimilată.

Cea mai recentă demonstraţie a stilului extremist a oferit-o PEGIDA. Aproape 20.000 de persoane s-au adunat într-o piaţă din centrul Dresdei pentru aniversarea unui an de la nașterea organizaţiei. „Noi suntem poporul!” a fost unul dintre strigătele auzite pe străzile Dresdei, apelându-se la celebrul slogan al manifestaţiilor contra dictaturii comuniste din fosta RDG. Strigătul este mobilizator, dar nu oferă nimic.

În schimb, căutarea vinovaţilor poate fi o acţiune plină de nobleţe. Astfel, un mesaj de genul  „Merkel, afară!”, care se putea citi pe o pancartă, poate alimenta și mai mult nemulţumirile la adresa nu doar a imigranţilor, ci și a politicilor adoptate pentru rezolvarea acestei crize. Cu cât nemulţumirile se amplifică, cu atât extremismul punctează decisiv și își conservă spiritul combatant. Este motivul pentru care liderul PEGIDA, Lutz Bachmann, a susţinut în faţa mulţimii că Angela Merkel este un „dictator” şi a solicitat ca Dresda să devină „centrul rezistenţei” la politica guvernului german.

Cu o săptămână în urmă, aceiași manifestanţi au afişat o spânzurătoare pentru lideri politici germani, inclusiv pentru Angela Merkel, un alt fapt care arată cât de mult s-au radicalizat mișcările de protest. Dacă se ia în calcul și ceea ce s-a întâmplat la Köln, când Henriette Reker, o candidată susţinută de Uniunea Creştin-Democrată (partidul cancelarului Angela Merkel), a fost grav rănită într-un atac comis de un bărbat care se opune sosirii imigranţilor, pot fi înţelese îngrijorările autorităţilor germane cu privire la creșterea explozivă a unui fenomen care riscă să scape de sub control.

Panica anesteziază

De fapt, la fel de îngrijorate ar trebui să fie toate autorităţile europene, fiindcă fenomenul din Germania nu constituie deloc un caz izolat. Un partid antiimigraţie şi anti-Uniunea Europeană tocmai a înregistrat un progres spectaculos în alegerile parlamentare din Elveţia, adică într-o ţară despre care nu se poate spune că este în prim-planul politicii europene și nici că ar fi „invadată” de imigranţi. Este un semnal că nemulţumirile faţă de politicile publice nu mai au graniţe și nici nu mai pot fi previzionate.

De fapt, Elveţia este pentru moment ferită de valurile de imigranţi, care sosesc în alte state europene. Și atunci de ce acest viraj subit spre dreapta populistă și naţionalistă? „Oamenii au votat ghidaţi de frică”, a reacţionat la televiziune o candidată socialistă, Rebecca Ruiz. Este sentimentul de care extremiștii știu să profite la maximum. „Teama este umbra alungită a ignoranţei”, spunea Arnold Glasow, un umorist american. Teama și ignoranţa vin la pachet, iar lor li se adaugă un ingredient. Se impune cu necesitate identificarea și a unor posibili vinovaţi pentru ca reţeta de succes a extremismului să fie vandabilă. Extremiştii sunt specialişti în această operaţiune, scrie Historia, făcând trimitere la pericolul revenirii atmosferei specifice anilor ’30. Nu întâmplător, Merkel a devenit ţinta atacurilor acide ale extremiștilor germani și nu numai ale lor. Problema este că populismul naţionalist reușește să performeze într-un context al urii cultivate, și nu al soluţiilor pragmatice.

Extremismul, pe val

Dacă extremismul nu este interesat de soluţii, cei care ar trebui să le enunţe sunt în dificultatea de a le găsi. Iar chiar și atunci când le menţionează, ele par prea complicate pentru o parte a opiniei publice. Prin contrast, naţionaliștii extremiști oferă răspunsuri simple la probleme complexe. Punctează problemele vitale ale societăţii, după care oferă o variantă tip panaceu. Instituţiile statului sunt criticate, democraţia este inculpată, vinovaţii sunt identificaţi și acuzaţi. Sunt abordări care se hrănesc din panică, propagând-o și mai intens.

Prim-vicepreşedintele Comisiei Europene (CE), Frans Timmermans, a declarat recent că extrema dreaptă în Europa ar putea să cunoască o ascensiune în cazul în care criza refugiaţilor nu este soluţionată. Șeful serviciului de informaţii interne germane a fost chiar mai radical în declaraţii, exprimându-și temerea în legătură cu posibilitatea apariţiei „unor grupuri de extremă dreaptă pregătite să comită acte de terorism”.

„Șansele” unei evoluţii a evenimentelor în această direcţie sunt cât se poate de reale. Deja primele semnale se întrezăresc. Incendieri ale taberelor de refugiaţi s-au înmulţit. Mai mult, situaţia s-a complicat în Siria prin intervenţia militară a Rusiei. ONU a transmis un avertisment cu privire la noua criză umanitară care s-a declanșat, zeci de mii de cetăţeni sirieni fiind puși pe drumuri. Pe acest fond nu ar trebui să surprindă încingerea atmosferei politice și intensificarea violenţei. Nu doar teroriștii constituie o ameninţare, ci și inflamarea opiniei publice, care, cuprinsă tot mai mult de panică, e convinsă că este în posesia unor soluţii veritabile. Strigătele antisistem sau antiimigraţie pot fi mobilizatoare, dar nu și salvatoare.

DISTRIBUIE: