Anul 2015 se apropie de final, dar nu și criza Europei. Perspectivele sunt destul de sumbre, cel puţin dacă sunt luate în considerare unele dintre atitudinile și reacţiile care domină spaţiul public. Se vorbește de spiritul Crăciunului, dar acesta pare să fie mai mult o sintagmă decât o realitate.

„Crăciunul se apropie: vor fi luminiţe, petreceri, brazi împodobiţi şi scenete ce redau naşterea lui Iisus. Totul este o şaradă. Lumea continuă să meargă la război. Lumea nu a ales o cale a păcii. Azi, peste tot sunt războaie şi ură”, surprindea suveranul pontif nota dominantă a lumii prezente. Pentru el, semnificaţia Crăciunului nu se poate regăsi decât prin liniștirea unei lumi tulburate. Războaiele și vărsările de sânge rămân o pată întunecată asupra unui an extrem de agitat. Spre deosebire de zonele „încinse”, Europa, evident, are motive de a se socoti privilegiată, dar aceasta nu înseamnă că este și pregătită pentru spiritul Crăciunului. Ceea ce îi lipsește bătrânului continent este chiar pacea.

Fiecare comunică pe limba lui

Contrele dintre liderii politici au fost în 2015 probabil mai intense ca oricând de la crearea Uniunii Europene. În timp ce Angela Merkel a obţinut titlul de Personalitatea Anului pentru modul în care a gestionat marile crize care au pus sub semnul întrebării proiectul european, vocile disidente nu au încetat să se facă auzite. Pe de o parte, David Cameron insistă pe implementarea programului său de reformă, ameninţând cu Brexitul. Pe de altă parte, Viktor Orban acuză Europa de un fel de autism, care o împinge în pragul sinuciderii.

„Politicile europene nu mai au de mult timp simţul realităţii. Elitele politice europene sunt blocate în ideologii şi au cu greu vreo legătură cu realitatea. (…) Europa îşi revine încet şi începe să conştientizeze problemele; Europa trebuie să depăşească tendinţele suicidare şi să stea pe propriile picioare. (…) Europa a neglijat valorile creştine şi tradiţiile naţionale. Europa a uitat cine suntem de fapt; avem nevoie de o Europă cu identitate şi cu stimă de sine pentru a fi din nou puternici”, a argumentat Orban.

Premierul maghiar nu a avut reţineri în a critica aproape tot ce i-a oferit presa ca teme de discuţie. Într-un interviu acordat unui ziar ceh, Orban a criticat și reformele lui Cameron, dar și proiectul constituirii Statelor Unite Europene, pe considerentul că „ideea unui continent fără naţiuni ar fi nebunească şi periculoasă”. Noroc cu cetăţenii vigilenţi de la care oficialul maghiar speră că „vor avea puterea de a se proteja şi de a proteja continentul de o asemenea tendinţă”.

Cu sau fără cetăţeni activi, Europa este încă în stare de tensiune. Zilele trecute, cancelarul austriac a trecut la ameninţări faţă de ţările care nu vor primi refugiaţi, avertizându-le că li se va reduce sprijinul financiar. În replică, liderul grupului europarlamentar al Partidului Popular European a reacţionat, spunând că „ameninţările nu rezolvă nicio problemă, ci ele creează unele noi”. Aceste declaraţii pe contre sunt mici piese dintr-un puzzle amplu care arată că Europa se apropie nu doar de final de an, ci și de prăbușirea unităţii. Și atunci, are dreptate Orban să vorbească despre tendinţe suicidare? Și dacă da, atunci ce le generează?

Un suicid în pași mărunţi

Cum este ușor de constatat, declaraţiile liderului maghiar sunt acide, acesta rămânând consecvent practicilor sale. În ultimele luni, o ţintă directă a tirului său a fost politica Angelei Merkel în privinţa migraţiei. Concluzia lui Orban exprimată în interviu este tranșantă: „În ţările care au mari comunităţi de imigranţi s-au dezvoltat culturi paralele.” Partea ciudată este că același lucru l-a afirmat și Merkel cu aproximativ o săptămână mai devreme, recunoscând prin aceasta eșecul multiculturalismului. „Refugiaţii care vin în Germania în căutare de protecţie trebuie să își asume legile și tradiţiile germane, trebuie să înveţe limba. Multiculturalismul generează societăţi paralele, astfel că rămâne o iluzie”, a declarat Angela Merkel. De altfel, nici nu este pentru prima oară când face remarci în această direcţie.  În 2010 afirma că „tendinta a fost să spunem: adoptăm conceptul multiculturalismului și coexistăm fericiţi. Dar acest concept a fost un eșec, a eșuat în totalitate.” Un an mai târziu, abordarea lui Cameron respecta aceleași coordonate: „Cu doctrina multiculturalismului am încurajat diferite culturi să locuiască separat unele de altele şi de restul populaţiei.”

Soluţia pe care politicienii par să o sugereze  gravitează în jurul politicilor de asimilare. Pe lângă elementele de tradiţie ale societăţilor-gazdă, învăţarea limbii este obligatorie. Dar sunt măsuri suficiente și eficiente? Realităţile franceze par să contureze un răspuns negativ. Tineri de origine islamică, dar proveniţi din a doua sau chiar a treia generaţie de imigranţi și-au dezvoltat o cultură de ghetou. Dacă au frecventat școli franceze nu înseamnă că au fost asimilaţi, în condiţiile în care însăși societatea franceză a simţit nevoia marginalizării lor. Problema este că acest joc riscă în timp să aibă efecte greu de controlat. Eșecul asimilării duce la dezrădăcinare. Nu este o necunoscută existenţa acelor tineri care nu aparţin pe deplin societăţii, dar nici culturii părinţilor. Radicalizarea sau simţul anarhic vin ca bonusuri. Aceasta se întâmplă în Franţa, dar nu numai acolo și nu numai cu tinerii musulmani. Este un fenomen lesne observabil și în spaţiul românesc, unde romii dezrădăcinaţi sunt generatorii celor mai acute probleme sociale.

Jocul extremelor

Deci dezintegrarea culturii de origine poate fi problematică. Dar nici asimilarea „perfectă” nu pare să reprezinte soluţia ideală. Un interesant studiu de caz îl constituie evreii din societatea germană în perioada interbelică. Mulţi dintre tinerii evrei erau asimilaţi complet. Dar asta a amplificat nemulţumirile din care s-a născut ușor antisemitismul. Ajunși în prim-planul vieţii publice, evreii au atras atenţia, devenind ușor ţapi ispășitori. Străinii deveniţi germani trebuiau să plătească. Și mai problematic este că „asimilaţii” au fost priviţi ca trădători de cei care au rămas fideli tradiţiilor. Acceptaţi de societate și respinși de comunitate, au sfârșit prin a fi respinși de ambele.

Între asimilare și dezrădăcinare, ar mai putea fi o soluţie, una de compromis: o integrare fără abandon identitar. Aceasta ar fi, de fapt, o definiţie corectă a multiculturalismului (este o formulă de succes practicată de mulţi ani în Dobrogea), în condiţiile în care multiculturalismul a fost tocmai ideologia non-asimilării. Însă aplicarea neadecvată a conceptului de multikulti riscă să ducă acum la soluţii grăbite, convenabile doar pe termen scurt. Despre acest lucru scrie și DW, observând că nu multiculturalismul este problema, ci faptul că „el eşuează în anumite condiţii. În cele de acum. De ce? Pentru că prea puţini îl înţeleg şi îl aplică aşa cum trebuie”. Deruta nu face decât să sugereze că Europa este în căutarea unei formule magice pentru propria salvare. Nu este exclus ca sentimentul unei neputinţe în această direcţie să o fi determinat pe Angela Merkel să facă pași în spate și să declare că „vrem și vom reduce considerabil numărul refugiaţilor, pentru că este în interesul tuturor”.

DISTRIBUIE: