Așa cum era ușor de anticipat, decizia Comisiei Europene cu privire la refugiaţi stârnește nemulţumiri, demonstrând, dacă mai era nevoie, cam cât de unită mai este Europa atunci când se confruntă cu probleme complexe.

„Nu există prea mult spirit european în UE şi nici prea multă uniune în UE, dar vreau să schimbăm lucrurile şi vreau să le schimbăm acum”, a spus preşedintele CE, Jean-Claude Juncker, într-un discurs privind starea Uniunii Europene. Pentru a fi convingător în direcţia acceptării planului propus de CE, Junker a ţinut să reamintească faptul că „Europa este un continent unde aproape toţi am fost odată refugiaţi. Milioane de europeni au fugit de războaie şi de persecutare.”

Discursul a fost mobilizator, pe alocuri plin de compasiune (aici integral), așa cum a fost și dorinţa sa ca Europa în care vrea să trăiască să fie „cea care ajută, iar Europa în care nu vreau să trăiesc este cea care îi refuză pe cei ce au nevoie de ajutor”. Dincolo de apelul la solidaritate, ceea ce contează cel mai mult sunt datele concrete pe care comisia le propune pentru a ieși în întâmpinarea crizei refugiaţilor. În această privinţă, patimile, disputele și interesele proprii fiecărei ţări sunt cele care ies în relief.

Planul de salvare

Pe scurt, proiectul Comisiei Europene prevede relocarea a 120.000 de persoane în plus faţă de cele 40.000 de persoane propuse anterior de CE, se arată într-un comunicat al comisiei. Refugiaţii vor fi distribuiţi conform unei formule care se bazează 40% pe produsul intern brut al ţărilor, 40% pe numărul de locuitori, 10% pe rata şomajului şi 10% pe numărul de refugiaţi aflaţi deja în fiecare ţară membră înaintea apariţiei crizei din acest an.

Formula propusă este însoţită și de susţinerea financiară de rigoare. Mai precis, statele membre vor primi câte 6.000 de euro pentru fiecare imigrant găzduit. Italia, Grecia şi Ungaria vor primi câte 500 de euro pentru fiecare persoană transferată, pentru a acoperi costurile cu transportul.

Însă cine nu participă la acest plan plătește. Dacă, din motive obiective şi justificate (un dezastru natural), un stat membru nu poate participa temporar la mecanismul obligatoriu de solidaritate, statul respectiv va trebui să aducă o contribuţie financiară la bugetul UE în valoare de până la 0,002% din PIB-ul său.

„Sper că toată lumea va fi de acord. Acum trebuie să trecem la fapte“, a insistat el, precizând că actualul val de imigranţi reprezintă numai 0,11% din populaţia totală a UE (adică ceva destul de nesemnificativ).

În opinia sa, totuși situaţia este îngrijorătoare, dar nu sunt motive de panică. El întrevede chiar și un aspect pozitiv în spatele dramei care se derulează. „Suntem în declin demografic şi avem nevoie de oameni. Avem nevoie de resurse bine gestionate. Trebuie să organizăm căi legale de ajungere în Europa.”

Divergenţele

Conștient de opoziţia unor ţări la planul de relocare, Junker a apelat la argumentul sensibilităţii, neezitând să denunţe o anumită ipocrizie a politicienilor care rămân pasivi în faţa crizei. „Putem să construim ziduri sau garduri, dar gândiţi-vă puţin, dacă ar fi fost vorba de voi şi de copilul vostru pe care îl duceţi în braţe, iar lumea pe care o ştiaţi ar fi zdruncinată în jurul vostru, nu ar exista preţ pe care să nu-l plătiţi, niciun zid pe care nu v-aţi căţăra, nicio mare pe care să nu navigaţi, nicio graniţă pe care să nu o treceţi”, a declarat președintele Comisiei Europene.

Se pare că mesajele lui Junker nu au avut darul de a impresiona prea mult, dacă ne luăm după atitudinea ţărilor care s-au poziţionat destul de ferm împotriva suplimentării cifrei luate în calcul în luna mai, atunci când se discutase de cote obligatorii.

De exemplu, conform propunerii din luna mai, România ar fi urmat să primească 1.705 solicitanţi de azil, dintr-un total preconizat de 40.000. Acum, conform noii decizii a Comisiei Europene, României îi revin 6.351 de solicitanţi de azil, ceea ce o poziţionează pe locul 6 între ţările care trebuie să primească refugiaţi.

Poziţia României a fost exprimată destul de tranșant în ultimele zile atât de premier, cât și de președinte, care au afirmat că optează pentru cote voluntare de refugiaţi. Invocarea, în acest context, a integrării în Schengen este de fapt o formă de a le arăta obrazul liderilor europeni, care nu și-au arătat disponibilitatea, în opinia politicienilor români, să ne considere egali în drepturi după cum ne consideră acum în responsabilităţi.

România nu este singura care are o opinie divergentă. Polonia, Slovacia, Estonia sunt pe aceeași poziţie, iar Italia, Grecia şi Ungaria sunt scutite de sistem, pentru că sunt ţări care se confruntă deja cu un aflux important de refugiaţi.

Este un fapt evident că problema cotei generează o falie puternică în Europa. Un grup de ţări puternice, precum Germania, Franţa şi Suedia, insistă pentru impunerea acestui sistem obligatoriu de distribuţie. În schimb, „dacă toată atenţia se concentrează pe cote de redistribuire a refugiaţilor în Europa, problema nu se va soluţiona”, a declarat dezaprobator premierul britanic, fără a menţiona însă care ar fi soluţia întrezărită de el. Și mai dură a fost reacţia premierului Slovaciei (ar trebui să primească 1.502 refugiaţi), care susţine că, atunci când „Germania sau Franţa spune câte ceva, noi nu trebuie să ne prosternăm (în faţa lor) și să repetăm același lucru”.

Un viitor previzibil

Practic, asistăm la un joc al politicienilor care mizează cu prioritate pe interesul naţional (un joc ce poate fi descifrat și în cheie electorală), încercând să se poziţioneze cât mai bine și să iasă cât mai puţin șifonaţi din această criză. În acest context, insistenţa oarecum firească a lui Junker de a-i conștientiza pe liderii europeni că „nu vorbim despre cifre, ci despre oameni” riscă să nu aibă ecou.

Cel mai probabil, vor urma lupte politice intense, negocieri dure și decizii disputate intens (prima etapă fiind Consiliul JAI de la jumătatea lunii). Interesant va fi de urmărit și evoluţia ultranaţionalismului și a euroscepticismului, care au acum suficiente surse de alimentare. Între timp, valul de imigranţi va continua, anual vor fi probabil revizuiri contabilicești ale numărului de refugiaţi alocat fiecărei ţări, iar Uniunea Europeană are „șansa” de a demonstra că este mai degrabă un concept decât o stare de fapt.

DISTRIBUIE: