Europa are o mare problemă zilele acestea. Mii de refugiaţi, care fug de război, persecuţie, sărăcie și care au îndurat experienţe teribile atât acasă, cât și în drumul spre ceea ce sperau ei să fie o viaţă mai bună, mor la ușa naţiunilor europene de la care sperau salvarea. De la începutul anului, mai mult de 2.000 de bărbaţi, femei și copii au murit înecaţi în Marea Mediterană, un număr de 30 de ori mai mare decât cel înregistrat în aceeași perioadă a anului trecut. Traficanţii înghesuie sute de oameni disperaţi în bărci vechi și neîngrijite, care în final cedează, iar autorităţile de pe mal au considerat că, dacă intervin, le transmit un mesaj încurajator. „Dumnezeu va decide” este tot ce pot spune imigranţii care își iau inima în dinţi să ajungă în Europa.

Este o situaţie descrisă în presa internaţională ca cea mai mare criză umanitară de la războaiele mondiale. Imigranţi vin din Siria, Pakistan, Afganistan, Somalia, Congo, Eriteea etc. și cei care trec Mediterana ajung pe plajele din Italia și din Grecia, unde așteaptă să le iasă actele pentru a-și continua drumul. Așteptarea poate dura luni sau chiar ani, iar unii pleacă înainte să primească o rezolvare. Situaţia cauzează un război diplomatic în Europa. Italia și Grecia dau vina pe toată lumea pentru că nu sunt ajutate să facă faţă situaţiei, iar „toată lumea” (Franţa, Germania, Marea Britanie etc.) dă vina pe ele că nu pot controla situaţia și că le oferă imigranţilor acte cu care pot circula liber în Europa. În final, soluţiile autorităţilor sunt să închidă graniţe, să ridice garduri și să construiască ziduri, să ofere cât mai puţine beneficii sociale și, în final, să schimbe legile migraţiei atât în fiecare ţară care dorește, dar și în tratatul care stă la baza UE. Ușor, ușor, proiectul european se transformă într-un club de baroni.

Toate drumurile duc în Europa

În momentul de faţă, Calais pare să fie punctul cel mai fierbinte de pe harta destinaţiilor europene preferate de imigranţi. Aproximativ 5.000 de imigranţi s-au strâns în portul francez în această vară. Locuiesc în corturi, într-o tabără improvizată, unde primesc gratuit o masă pe zi. Creștini și musulmani deopotrivă, încearcă să pună pe picioare lăcașuri de cult și să își continue ritualurile zilnice. În tabără există o singură instalaţie sanitară, cu mai mult dușuri, dar care nu poate fi folosită mare parte a timpului. Pe măsură ce refugiaţii au venit în număr din ce în ce mai mare, Calais a început să se asemene cu o fortăreaţă, autorităţile trimiţând forţe de securitate și ridicând garduri de sârmă ghimpată și ziduri.

Măsurile sunt luate pentru a-i împiedica pe cei care încearcă să ajungă clandestin în Marea Britanie, unde premierul avertizează englezii să se pregătescă pentru un „val” de oameni care stă să ia cu asalt ţara și eventual să dărâme Coroana. David Cameron a luat în considerare chiar să închidă periodic Eurotunelul, drumul submarin care leagă Franţa de Anglia, iar guvernul pregătește o nouă lege a migraţiei, punând deja în vigoare pedeapsa cu închisoarea pentru cei care adăpostesc contracost imigranţi ilegali. „Trimiteţi armata!”, titra pe prima pagină publicaţia Daily Mail, care consacra cinci pagini „catastrofei de la Calais”, întrebându-se: „De ce guvernanţii noștri slabi nu reușesc să stopeze câteva mii de imigranţi extenuaţi.”

Nu demult, românii și bulgarii erau așteptaţi să ia cu asalt Marea Britanie, care s-a angajat atunci la nivel înalt într-o campanie de defăimare și discriminare, care s-a demonstrat a fi complet nefondată. Acum, procedeul este reluat. Publicaţii engleze scriu despre o apocalipsă via imigraţie, în timp ce politicieni de top vorbesc despre refugiaţi ca despre unii care vor să sugă sângele poporului și să strice standardele bune de viaţă.

Adevărul este „doar puţin” diferit. Cei 5.000 de imigranţi care au sosit în Calais nu semnifică decât între 1 și 2,5% dintre toţi refugiaţii care au ajuns în Grecia și Italia anul acesta. De fapt, în ciuda isteriei, numărul refugiaţilor din Marea Britanie a scăzut de la 193.600 la 117.161 în ultimii patru ani. Chiar și așa, un număr de 200.000 de imigranţi pe an nu ar reprezenta decât 0,027% din populaţia de 740 de milioane a Europei. Cu siguranţă, Europa poate să facă mai mult pentru acești oameni, și Marea Britanie, la fel. Spre deosebire de cele mai generoase ţări europene la acest capitol (Germania, peste 200.000), Turcia a primit, în 2014, 1,6 milioane de refugiaţi, iar Pakistanul, 1,5 milioane. Deci sunt ţări a căror infrastructură socială ar putea fi în pericol, dat în niciun caz nu sunt ţări din Europa.

Inechitatea cea de toate zilele

Ca în multe alte aspecte, Europa este și de această dată marcată de inegalitate. Ţările cu probleme economice, din Sud, în special Grecia și Italia, sunt cele mai afectate din cauza poziţiei geografice. Râcile internaţionale pe probleme economice se traduc prin „îndârjirea” autorităţilor de a le oferi refugiaţilor acte cu care pot ajunge în ţările din Vest. Deja Germania, Elveţia și Austria iau cei mai mulţi refugiaţi, în timp ce alte ţări sunt doar de tranzit și nu iau imigranţi aproape deloc. Germania a implicat armata în eforturile de cazare, riscând să încalce regulile stabilite după al Doilea Război Mondial, în timp ce în Marea Britanie, care a primit anul trecut de 6 ori mai puţine cereri de azil ca Germania, guvernul alcătuiește comisii de urgenţă pentru situaţia din Calais.

„Unele state UE cred că se poate co-opera doar atunci când sunt bani și că atunci când vine vorba de responsabilitate, poţi opta să nu participi. Oamenii care se comportă așa vor distruge Europa”, avertizează Sigmar Gabriel, vicecancelarul Germaniei. Dar la fel o vor face și cei care își limitează partea de responsabilitate până la limita comodităţii financiare și a siguranţei politice, iar Germania a demonstrat acest comportament în problema datoriei Greciei. Problema de fond este și acum cea care a fost dintotdeauna, și anume că visul proiectului european se reduce la un număr de scaune politice, ce trebuie apărate pe plan intern.