Inevitabil, războiul creează tabere.

Aseară s-au cazat aici doi voluntari suedezi. I-am auzit discutând cu patronul complexului (un grec foarte descurcăreţ și harnic, care are trei clădiri frumoase și pe jumătate pline de lume, deși e extrasezon; are şi grădină, o stână și se ocupă de toate acestea împreună cu familia lui). Vasilis le spunea celor doi nou-veniţi că e vorba de un război religios. Dezaprobarea lui faţă de fenomenul migrării m-a surprins, având în vedere că, la sfârșitul lui noiembrie, camerele îi sunt ocupate de occidentali care plătesc, nu de imigranţi săraci sau sărăciţi și murdari, care dorm pe jos, pe pământ, în taberele de refugiaţi.

Pe de altă parte, războiul ne reduce la ceea ce suntem – oameni.

Pentru femeia în vârstă care a venit cu barca împreună cu doi copii, nepoţii ei, după ce tatăl unuia dintre ei a fost spânzurat de o bandă rivală, sau pentru tânăra de 20 de ani aflată în stare de șoc, ce își strânge în braţe copilul de o lună povestind cum soţul ei a fost împușcat – războiul înseamnă că fiul, soţul, oamenii pe care îi iubesc și de care depind mor.

Pentru voluntarii veniţi aici pe cont propriu sau pentru cei de la diferitele ONG-uri, refugiaţii sunt oameni care au nevoie de ajutor.

Dacă l-ai întreba pe Silvio, voluntar neamţ neafiliat vreunui ONG și care se declară independent din punct de vedere religios, un tip care, înainte de Lesbos, a fost în Serbia, iar, după Lesbos, va merge în Slovenia, refugiaţii sunt mult prea mulţi oameni care au nevoie de ajutor. Din felul în care povestește, îmi dau seama că vorbește despre ceva covârșitor și urgent. Ceva ce depășește ceea ce pot face autorităţile. Că e nevoie ca oamenilor să le pese, pur și simplu, de aproapele lor, într-un mod foarte practic și dezinteresat.

Refugiaţii merg către Europa, și de aici încolo îi așteaptă integrarea. Nu îmi dau seama dacă ei sunt conștienţi cât de mult îi urăsc și se tem de ei europenii, cât de mult îi consideră o povară. Însă par a fi dispuși să trăiască, zilnic, alături de dușmanul lor, dacă e să vorbim în termenii războiului. Iar europenii nu s-au hotărât încă dacă îi vor tolera sau dacă vor profita de situaţia lor sau amândouă deopotrivă. În orice caz, pentru imigranţii din lumea arabă care „iau cu asalt Europa” lunile acestea, o astfel de perspectivă e mult mai de dorit decât cea pe care o lasă în urmă. Într-o aşa măsură, încât sacrificiile pe care unii, poate cei mai mulţi dintre ei, le fac pentru a reuși să ajungă la noi acasă sunt greu de imaginat. Începând cu plecarea de acasă de la ei și până la donarea de organe.

Știu că, pentru europeanul emancipat, plecarea de acasă nu înseamnă mare lucru. Dar să nu uităm că lumea arabă e o cultură a onoarei și a rușinii, în care fiecare își are locul și rolul lui, de care e definit în societate. Occidentalul e definit în societate de mobilitate. Dacă ar fi să ne referim la Galaxia Gutenberg”, a lui Marshall McLuhan, lumea arabă e și ea un sat universal. Dar e diferit de cel reprezentat de lumea occidentală, a cărei coeziune e una virtuală și realizată prin intermediul mijloacelor de comunicare. Coeziunea orientală e una realizată prin relaţii interumane nemediate, satul lor este unul tradiţional, toată lumea cunoaște pe toată lumea, problema cuiva e problema tuturor…

Odată cu integrarea lor vom avea parte de un șoc cultural de ambele părţi. Și cuvântul care ne definește pe noi cel mai bine în acest context este teama. Soluţia care îmi inspiră încredere în ce privește eliberarea de teamă a lumii occidentale – teamă de violenţă, terorism și instabilitate, fără a nega existenţa acestor fenomene reale – este oferirea de ajutor celor aflaţi în dificultate. Pentru simplul motiv că aceasta apropie oamenii și creează legături. Riscul de conflicte scade semnificativ atunci când însemnăm ceva unii pentru alţii.

Foto: Mihai Brașov

DISTRIBUIE: