De prea multe ori se discută despre refugiaţi doar în statistici. Astfel, există riscul ignorării poveștilor de viaţă din spatele cifrelor, dar și al modificării realităţii prin imixtiunea unor concepţii mai mult naţionaliste decât umane.

În timp ce unele discursuri continuă să accentueze potenţialul pericol al maselor de imigranţi, aspecte mai puţin expuse ochiului public sunt trecute cu vederea. Uneori dezinteresul, alteori rea-voinţa fac ca opiniile conturate pe marginea subiectului să ţină prea puţin cont de toate elementele implicate. Pentru unii, construirea cât mai multor tabere de refugiaţi este o soluţie optimă. Însă este greu de spus dacă în aceste spaţii se mai poate vorbi cu adevărat de viaţă.

La nivel mondial, una din 122 de persoane este fie refugiată, strămutată intern sau solicitantă de azil. Sunt persoane nevoite să își abandoneze casele și să se mute în căutarea liniștii și a salvării vieţii. „Este înspăimântător că, pe de o parte, există, din ce în ce mai mult, o atitudine de impunitate faţă de cei care pornesc conflictele şi, pe de altă parte, comunitatea internaţională pare complet incapabilă să coopereze pentru a pune capăt războaielor şi pentru a menţine pacea”, spunea Înaltul Comisar al ONU pentru refugiaţi, António Guterres. Ceea ce se știe mai puţin este că mulţi care reușesc să fugă din calea războaielor și ajung în taberele de refugiaţi riscă să se confrunte cu o serie de restricţii, ca, de exemplu, dreptul de a lucra sau de a se deplasa liber.

„Lagărul” campion

Cu acest gen de limitări se confruntă refugiaţii din Dadaab, cel mai mare „lagăr” din lume. A fost înfiinţat de Organizaţia Naţiunilor Unite în deșertul kenyan în 1991 pentru 90.000 de refugiaţi care fugeau de războiul civil din Somalia. Odată cu scurgerea timpului, tabăra a devenit noua casă pentru mai mult de 350.000 de persoane care trăiesc într-un spaţiu mai mic de 50 de kilometri pătraţi, potrivit ONU.

Iniţial, 90.000 de oameni au venit în 1991, dar valurile succesive de conflicte și foamete din Somalia au generat situaţia actuală. Oamenii au venit, de asemenea, din alte ţări, cum ar fi Sudan și Etiopia. Mulţi pleacă de acasă mizând pe ideea unei situaţii temporare, până la îmbunătăţirea mediului politic din ţara natală. De cele mai multe ori, asta nu se întâmplă. În plus, nici condiţiile din interiorul taberelor nu îi așază într-o situaţie de invidiat, aspect cauzat și de faptul că multe ţări (chiar bogate) refuză să primească un excedent de refugiaţi. Asta explică și motivul pentru care Dadaab este în continuă creștere.

Viaţa de dincolo de porţi

Ben Rawlence, primul cercetător pentru Human Rights Watch care s-a deplasat în Daabab în 2010, a scris o carte care surprinde unele detalii din viaţa unor rezidenţi ai taberei. „Am încercat să ajung în spatele statisticilor si imaginilor generale și să dau acestei crize o faţă umană”, mărturisește expertul american, citat de Huffington Post. „Din păcate, cred că Dadaab și alte lagăre temporare vor deveni o caracteristică permanentă a peisajului nostru.” Aceeași notă de pesimism poate fi ghicită și din perspectiva care derivă din faptul „că naţiunile nu vor fi în măsură să cadă de acord asupra modului în care ar trebui să se ocupe corespunzător de aceste persoane”.

Rawlence își exprimă și frustrarea că întreaga dezbatere despre tabără și despre refugiaţi este întotdeauna filtrată prin lentila terorismului. Această abordare ar fi „foarte dăunătoare, atât pentru refugiaţi, cât și pentru civilizaţiile vestice, demonstrând că nu putem percepe nuanţele altor culturi și societăţi”. Expertul nu neagă existenţa unui potenţial de radicalizare a maselor, însă, din punctul său de vedere, problema principală nu constă în radicalizarea refugiaţilor, ci în radicalizarea populaţiilor care îi primesc, incluzându-se aici atât musulmani, cât și creștini.

Nici la alţii nu este mai bine

Situaţii similare pot fi întâlnite și în taberele de refugiaţi sirieni. În total, 4,6 milioane de refugiaţi au părăsit Siria, iar rapoartele precizează că alte 13,5 milioane de oameni sunt în pericol în interiorul graniţelor acestei ţări. De exemplu, în Ramtha (una dintre taberele iordaniene) s-a declanșat o competiţie între localnici și refugiaţi pentru resurse, inclusiv locuinţe, apă, școli și locuri de muncă.

Oficialii din Iordania au declarat că numărul de sirieni refugiaţi în ţara lor a ajuns la aproximativ 1,4 milioane, fapt care a dus la depășirea limitei de suportabilitate. Unele figuri politice iordaniene, ca un ecou al discursurilor occidentale antiimigranţi, au încercat să lege criza refugiaţilor de terorism și de o posibilă ameninţare la identitatea naţională.Într-un interviu BBC News, monarhul Iordaniei, regele Abdullah al II-lea, a spus că „psihicul populaţiei iordaniene a ajuns la punctul de fierbere”. De aici derivă și acuzaţiile la adresa aliaţilor occidentali. „Cum putem fi un factor care contribuie la stabilitatea regională dacă suntem abandonaţi de către comunitatea internaţională?”, a întrebat Abdullah. „Iordanienii suferă din cauza dificultăţii de a-și găsi un loc de muncă, a presiunii pe infrastructură și, în ce privește guvernarea, ne sunt afectate sistemul educaţional și cel de sănătate. Mai devreme sau mai târziu, cred că «barajul» se va rupe”, a avertizat suveranul iordanian.

Și taberele de refugiaţi de la frontiera Turciei cu Siria sunt arhipline. „Dorm și câte 20 în corturi”, dezvăluie organizaţiile umanitare. „Nu mai există suficiente locuri pentru a primi toate familiile”, și-a exprimat regretul Ahmad al-Mohammad, de la organizaţia Medici fără Frontiere. „Majoritatea familiilor au plecat doar cu hainele de pe ele”, adaugă responsabilul organizaţiei. Nici refugiaţii din Europa nu par să o ducă mai bine. Tot mai mulţi refugiaţi irakieni, nemulţumiţi de mâncare, adăposturile precare şi de ritmul lent al procesării cererilor de azil, se întorc în ţara lor, dezamăgiţi de viaţa în Germania.Copiii noştri plângeau de foame. Am cheltuit 11.000 de dolari şi ne-am întors acasă cu mâna goală”, a precizat o femeie de etnie kurdă. Mulţi afirmă că se întorc în Irak cu mai puţin decât aveau când au sosit în Germania.

Ne implicăm, dar cu măsură

Avertismentele iordanienilor se pare că au avut efect. La conferinţa internaţională a donatorilor pentru refugiaţii din Iordania, Liban și Irak, care a avut loc la Londra, Uniunea Europeană s-a angajat să facă donaţii în valoare totală de peste zece miliarde de dolari. Niciodată nu s-a strâns o asemenea sumă într-o singură zi şi pentru o singură cauză, şi-a exprimat mulţumirea Ban Ki-moon, Secretarul General al ONU.

Dar, în ciuda propunerilor ambiţioase, unii oficiali iordanieni acuză ajutorul ca pe o încercare a naţiunii occidentale de a „cumpăra” toleranţa continuă a Iordanului, pentru a se asigura că refugiaţii nu vor ajunge în Occident. Pe de altă parte, și Iordania si-a atras critici din partea aliaţilor occidentali și a Înaltului Comisar al ONU pentru refugiaţi în legătură cu situaţia de lângă frontiera cu Siria, unde mii de refugiaţi sunt lipsiţi de orice asistenţă. Această nouă situaţie a survenit pe fondul declanșării campaniei de lovituri aeriene a Rusiei în sprijinul lui Bashar al-Assad.

În concluzie, se poate vorbi de un cumul de factori care concură la situaţia dramatică prin care trec milioanele de refugiaţi. Pe lângă considerentele de ordin politic, nici cele de ordin strategic nu pot fi trecute cu vederea. Ţările occidentale au arătat și până acum că lasă mult de dorit, în ciuda eforturilor care se depun. Nu cu mult timp în urmă, Angela Merkel își exprima public dezamăgirea în această privinţă: „Nu pot să înţeleg cum o Uniune Europeană cu 500 de milioane de locuitori nu poate prelua, de exemplu, un milion de sirieni, în timp ce o ţară cu cinci milioane de locuitori precum Libanul reușește să facă asta. Mulţi oameni sunt dezamăgiţi de Europa. Şi, ca să fiu sinceră, şi eu sunt, puţin.” Pare că tot mai mulţi sunt cei dezamăgiţi de Europa, dar din motive diferite. Poate și faptul că adeseori se joacă la două capete alimentează neîncrederea într-un sistem care dă dovadă de tot mai multe sincope.

DISTRIBUIE: