Prelevarea organelor- De la Statul Islamic la medicii americani

3

Luna trecută, ambasadorul irakian la ONU a cerut Consiliul de Securitate să deschidă o investigaţie privind una dintre tacticile grupării Stat Islamic de a-și finanţa operaţiunile, și anume prelevarea de organe.

Ambasadorul Mohamed Alhakim a lansat informaţii în presă cum că în gropile comune au fost descoperite cadavre care prezentau incizii chirurgicale și cărora le lipseau anumite organe. „Avem cadavre. Veniţi şi examinaţi-le“, a spus el. De asemenea, a mai declarat că zece doctori ar fi fost omorâţi de către SI pentru că au refuzat să participe la astfel de acţiuni. Alhakim a acuzat SI de genocid în faţa Consiliului de Securitate.

La mai puţin de o lună de la acuzaţii, SI a confirmat utilizarea unor astfel de tactici pentru salvarea vieţilor musulmanilor sau pentru îmbunătăţirea stării lor de sănătate. Gruparea a stabilit că „vieţile apostaţilor sunt ilegale“, prin urmare „organele ereticilor pot fi prelevate, indiferent dacă sunt vii sau morţi“, citează Mediafax.

Probabil că cea mai șocantă afirmaţie este ultima, însă prelevarea organelor cât timp pacientul este încă în viaţă este o idee care prinde rădăcini chiar în topul medicinei vestice. Din primele zile ale chirurgiei de transplant și până în prezent, chirurgii au respectat o normă etică informală cunoscută drept „regula donatorului decedat“, care spune că prelevarea organelor nu ar trebui să ducă niciodată la moartea donatorului. În practică, asta înseamnă că medicii așteaptă toate semnele decesului (nu există bătaie de inimă, nu există puls, nu există respiraţie) înainte de a recupera organe vitale, scrie profesorul de chirurgie Joshua Mezrich.

Astăzi, prelevarea de organe se face și după regula DCD, adică „donare după moartea circulatorie“, când medicii opresc aparatele care îi ţin în viaţă pe acei pacienţi terminali care doresc să fie donatori pentru a le preleva organele. Însă, din nefericire această procedură se poate dovedi un dezastru emoţional pentru familie, care spera să dea un aspect pozitiv morţii unei persoane dragi, când moartea este prea lentă, iar organele nu mai pot folosite. „În timpul unei singure săptămâni în care am scris acest articol, trei potenţiali donatori DCD de la centrul nostru de transplant au fost scoși de pe aparate cu această intenţie, însă au murit prea lent. Toţi trei au murit și niciun transplant nu a avut loc în urma acestui fapt“, povestește doctorul.

Din acest motiv, se vine cu o nouă propunere, și anume „moartea iminentă“. Asta ar presupune ca, atunci când o persoană ajunge într-un anumit stadiu al bolii în care ar trebui luate măsuri extraordinare pentru a amâna decesul sau când folosirea acestor metode este incompatibilă cu ceea ce pacientul consideră a fi o calitate rezonabilă a vieţii, acesta poate lua decizia să renunţe la ele, ceea ce l-ar califica pentru „moarte iminentă“. Cei care ar dori „să își onoreze moartea prin salvarea altor vieţi“ ar decide singuri condiţiile în care să renunţe la tratament și dacă vor accepta ca asta să se facă direct pe masa de operaţie, sub anestezie, pentru ca organele să fie prelevate imediat, asigurându-se astfel că acestea vor fi viabile.

„O mulţime de pacienţi nu au nicio șansă la o recuperare semnificativă, pacienţi cu boli neurologice progresive, cu boli cardiace severe sau care au suferit infarct. Dar mulţi dintre ei își doresc cu disperare să salveze alte vieţi. Aceși oameni curajoși și familiile lor doresc să lase o moștenire sub forma donării de organe, doresc să săvârșească un act final de pur eroism. Ca doctori, am fost învăţaţi să nu facem rău. Ar putea fi însă timpul să redefinim ce vrem de fapt să spunem prin acest cuvânt“, conchide dr. Mezrich.