„Mulţi oameni își pierd contactul cu propriile sentimente. Cabinetele de consiliere şi multe dintre edituri au apărut şi au proliferat tocmai din nevoia de a-i ajuta pe oameni să-şi îmbunătăţească abilităţile de comunicare, să-şi redobândească încrederea de sine şi să poată relaţiona cu cei din jur.” – Sir Ken Robinson, O lume ieşită din minţi. Revoluţia creativă a educaţiei

Am asistat în trecut la o scenă care mi-a revelat câtă dreptate au teoreticienii din domeniul ştiinţelor comportamentale să vorbească despre un nou tip de inteligenţă descoperit, cea emoţională (IE), şi să operaţionalizeze testarea şi educarea ei la orice vârstă, dincolo de teoria privind clasica inteligenţă cognitivă.

Eram în troleibuz când au urcat o fetiţă şi bunicul ei, care tocmai discutau despre perspectiva apropiată a înscrierii ei în clasa zero. Am auzit următorul schimb de replici:

„– …şi chiar trebuie să mă duc la şcoală în toamna asta?!

– Hm, trebuie, n-ai încotro! Vezi tu, acolo… acolo e treabă serioasă, gata cu joaca toată ziua!” îi răspunse el ursuz, privind pe geam.

Fetiţa era deja speriată de spectrul acelui ceva aşa de serios şi de misterios, încât să-i interzică brusc joaca. După un moment de căutare încordată a unei salvări, spuse:

„– Dar eu nu pot încă să vorbesc bine… uite, nu pot să-l zic pe „L” (se referea la „R”).

– Ia zi „gard”!

– Gald. Vezi? Nu pot.

– Eh, te prosteşti, cum să nu poţi?

– Serios, nu pot…”

Am simţit nevoia să intervin pentru că deja lipsa de empatie a acelui bunic faţă de propria-i nepoată, pe care sunt sigură că o iubea, îmi părea incredibilă.

„Acest copil face în aşa fel încât furia să se abată asupra lui, iar părinţii lui să nu se certe. Ştie cum s-au încheiat alte discuţii. Se sacrifică pentru a menţine armonia între ei.” – Jaques Salomé

„– Dar ia mai spune o dată «serios», cum ai spus mai devreme.” – m-am băgat în vorbă eu. Dată în vileag cu micul ei subterfugiu, fetiţa era şi mai speriată, mai ales că bunicul mă aproba la fel de ursuz, ca pe un aliat al lui. I-am zâmbit fetiţei, i-am spus că sunt profesoară şi că vreau să ştie că la şcoală copiii se simt bine când învaţă lucruri noi, plăcute, potrivite pentru vârsta lor şi că nu au de făcut decât ceea ce pot ei să facă, nimic greu. S-a simţit atât de eliberată, încât mi-a atins recunoscătoare mâna şi m-a întrebat zâmbind dacă o să ia şi premiu. Am liniștit-o din nou cu eventualitatea de a lua şi premiu.

Empatia zero

Cu siguranţă, vi s-a întâmplat să întâlniţi astfel de scene în care protagoniştii manifestau lipsă de înţelegere a sentimentelor şi emoţiilor altora, un răspuns afectiv dezamăgitor pentru aşteptările celor din jur. Mass-media oferă, din păcate, suficiente exemple din actualitate. Un demnitar acuzat de ucidere din culpă pentru moartea unui poliţist din coloana oficială face referire, în fiecare declaraţie, la demnitatea proprie, la chinurile proprii cu ancheta, se disculpă şi-şi plânge de milă. Într-un oraș important al României, o suită de poliţişti incompetenţi se luptă eroic cu un pui de urs speriat, iar unul dintre ei propune „soluţia” grotescă de a-l anihila călcându-l cu maşina. Anul trecut, după tragedia de la clubul Colectiv, am putut recepta cu uimire replica unui înalt prelat la reproşul că biserica nu empatizează cu suferinţa celor afectaţi: „Nu învăţaţi dumneavoastră biserica ce rol are ea!”. Iar scuzele prezentate public ulterior au sunat tot a suficienţă, lipsă de empatie şi acuză adusă celorlalţi, prin exprimarea regretului că a fost greşit înţeles.

02phtIată însă cum se văd asemenea manifestări prin ochii unui specialist în inteligenţă emoţională. Psihosociologul, formatorul şi scriitorul francez Jacques Salomé redă mai întâi declaraţia unui pacient: „Acest copil e insuportabil. De fiecare dată când încep să discut cu soţia mea, face numai prostii, aşa că trebuie să-l pedepsesc.” Apoi Salomé ne traduce, ca şi cum ar interpreta o radiografie a comportamentului: „Acest copil face în aşa fel încât furia să se abată asupra lui, iar părinţii lui să nu se certe. Ştie cum s-au încheiat alte discuţii. Se sacrifică pentru a menţine armonia între ei.”[1]

Astfel de cazuri şi manifestări, cu consecinţele lor negative în relaţiile interumane, sunt suficient de relevante pentru a ne face să înţelegem câtă nevoie avem să ne dezvoltăm inteligenţa emoţională.

În plus, ca o agravare a situaţiei noastre comunitare, specialiştii constată că evoluţia rapidă a tehnologiei actuale şi compania prelungită a spaţiului virtual afectează abilitatea copiilor şi a tinerilor de a-şi crea conexiuni sănătoase cu semenii. De asemenea, predicţiile trecute cu privire la apariţia crizei economice, în care tocmai ne aflăm, vizau ca efect şi creşterea incidenţei anxietăţilor, depresiilor şi eşecurilor de adaptare la viaţa socioprofesională.[2]

Naşterea şi consacrarea conceptului de „inteligenţă emoţională”

La începutul secolului trecut, psihologul francez Alfred Binet a reuşit, la solicitarea multor părinţi neliniştiţi de prestaţia intelectuală a copiilor lor la şcoală şi de viitorul lor profesional, să creeze testul de inteligenţă. Acesta a fost considerat una dintre marile descoperiri ale psihologiei, care stabilea aptitudinile cognitive şi emoţionale şi oferea celebrul coeficient de inteligenţă, IQ. De atunci, IQ s-a dovedit util în multe conjuncturi: orientare profesională, selectarea de personal, chiar şi recrutarea soldaţilor americani în Primul Război Mondial.[3]

În anii 1980, psihologul evreu Reuven Bar-On încerca să elucideze situaţia paradoxală în care persoane foarte inteligente eşuează în viaţă, iar altele mai puţin dotate intelectual au succes. Astfel el a articulat inventarul coeficientului emoţional, care evalua o serie mare de aptitudini şi calităţi ale indivizilor.[4]

Specialiştii subliniază mai multe beneficii ale educării publicului larg în spiritul dezvoltării potenţialului individual de inteligenţă emoţională. În primul rând, o asemenea educaţie creează echilibru prin sublinierea ideii că „deşteptăciunea” clasică nu e motorul exclusiv al împlinirii.

Fiind de asemenea preocupat de reţeta succesului în relaţiile pe care indivizii le stabilesc între ei, în varii contexte ale vieţii, psihologul american Daniel Goleman a creat conceptul de „inteligenţă emoţională” (IE). Ea se referă la o extensie a inteligenţei individului dincolo de raţiune, în abilitatea de a-şi dezvolta personalitatea prin gestionarea cât mai bună a afectelor. Conceptul a fost consacrat şi adoptat pe scară largă. Astfel autorul nota: „Pentru mine, cea mai mare recompensă a venit din căldura cu care a fost adoptat conceptul de cei care se ocupă de educaţie. (…) Zeci de mii de şcoli din întreaga lume oferă copiilor programe de educaţie socială şi emoţională.”[5] Mai mult, UNESCO a avut în 2002 iniţiativa de implementare a educaţiei sociale şi emoţionale în ministerele de resort a 140 de ţări. Au fost vizate programe de educare a caracterului, de prevenire a violenţei şi de control al agresivităţii, de disciplină şcolară şi de prevenire a consumului de droguri. Ele urmăreau nu doar îmbunătăţirea climatului din şcoli şi cămine, ci şi creşterea performanţelor şcolare.

Rezultate şi beneficii concrete

Goleman declară: „Acum putem dovedi acest fapt ştiinţific: dacă îi ajutăm pe copii să îşi îmbunătăţească conştiinţa de sine şi încrederea în sine, să îşi controleze emoţiile şi impulsurile supărătoare şi să-şi dezvolte empatia, răsplata lor nu va consta doar într-un comportament îmbunătăţit, ci şi în performanţe academice măsurabile. Aceasta este vestea cea mare pe care ne-o aduce o recent încheiată metaanaliză a 668 de studii de evaluare a programelor de educaţie socială şi emoţională pentru copii de vârsta preşcolară până la absolvenţi de liceu.”[6]

dreamstime_xl_75358387phtIată o ilustrare a acestui tip de educaţie, pe cele trei etape ale învăţământului preuniversitar, în curricula statului Illinois. În şcoala primară, elevii învaţă să-şi identifice corect diferitele emoţii şi sentimente, să analizeze efectele lor asupra comportamentului şi să identifice emoţiile şi sentimentele altcuiva după indicii nonverbale; în gimnaziu, elevii analizează factorii care le produc stres şi factorii care îi motivează să performeze; în liceu, elevii învaţă să asculte şi să poarte discuţii, dezbateri în contradictoriu, căutând să aplaneze conflictele, nu să le escaladeze, şi negociind soluţii prin care câştigă ambele tabere ce se confruntă.[7] Goleman promovează ideea extinderii acestui tip de educaţie la categorii defavorizate, precum familiile sărace, închisorile (mai ales cele pentru delincvenţi minori), şi întrevede un viitor în care ea va fi o practică-standard la fiecare nivel de învăţământ. „…cred că atunci familiile noastre, şcolile, slujbele şi comunităţile în care trăim vor fi toate mai umane şi mai stimulatoare.”[8]

Specialiştii[9] subliniază mai multe beneficii ale educării publicului larg în spiritul dezvoltării potenţialului individual de inteligenţă emoţională. În primul rând, o asemenea educaţie creează echilibru prin sublinierea ideii că „deşteptăciunea” clasică nu e motorul exclusiv al împlinirii în viaţă – de pildă, abilitatea de a rezolva probleme de matematică şi fizică – şi că, fără capacităţi de empatie, rezistenţă la stres, relaţionare pe baze de încredere reciprocă, respect reciproc, colaborare, a fi doar „deştept” nu te ajută prea mult să progresezi. Apoi, graţie muncii unor specialişti, inteligenţa emoţională a ajuns să fie cuantificată, măsurată, cu avantaje vădite în diverse aplicaţii (de la orientarea şcolară şi profesională la politici de resurse umane, de la consilierea de cuplu la strategii de management şi marketing). Interesant, măsurătorile au arătat că inteligenţa emoţională depăşeşte prejudecăţile legate de un decalaj între sexe; diferenţele au constat în faptul că femeile aveau scoruri mai mari la indici precum empatie şi responsabilitate socială, iar bărbaţii – la rezistenţa la stres. O altă veste bună e că inteligenţa emoţională transcende diferenţele rasiale; scorurile totale medii au variat cu mai puţin de 5% între caucazieni, afroamericani şi americanii asiatici. În final, trebuie spus, coeficientul de inteligenţă nu e permanent stabil, el putând fi îmbunătăţit indiferent de vârstă, sex, rasă, etnie, ajutând pe oricine doreşte să fie un mai bun lucrător, coleg, părinte, partener de viaţă, fiu/fiică, vecin etc.

Cu privire la unele tendinţe de comportament des întâlnite la copiii şi tinerii contemporani, Sir Ken Robinson, renumit expert în educaţie, are o reflecţie amară: ei sunt mai predispuşi decât generaţiile anterioare la a fi „mai însinguraţi şi mai depresivi, mai furioşi şi mai indisciplinaţi, mai nervoşi şi îngrijoraţi, mai impulsivi şi agresivi”[10]. De aceea, mai ales pentru ei, s-ar dovedi utile practicile de îmbunătăţire a coeficientului de inteligenţă emoţională, EQ. Şi cu atât mai mult la noi, unde încă nu există în învăţământ cursuri şi traininguri de educaţie socială şi emoţională.

Aceasta constituie o mare nevoie, pentru ca tinerii şi copiii de azi să poată deveni părinţi şi bunici buni, responsabili, empatici; nu să cronicizeze problemele şi să le exporte în cadrul lărgit al familiei, condamnându-i pe cei din jur şi autocondamnându-se, involuntar şi neputincios, la nefericire. Dacă din interior ei nu pot veni cu soluţiile salvatoare, atunci este de datoria părinţilor, formatorilor, profesorilor, psihologilor, preoţilor şi pastorilor să intervină oportun, să revigoreze în ei inteligenţa emoţională; şi, în cele din urmă, aceşti tineri să-şi redescopere sufletul şi şansa la o viaţă fericită. Antoine de Saint-Exupéry spunea că numai cu sufletul putem vedea desluşit…

Footnotes
[1]Jacques Salomé, Dacă m-aş asculta, m-aş înţelege, Curtea Veche, Bucureşti, 2002.
[2]Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, Curtea Veche, Bucureşti, 2001.
[3]Howard Gardner, Inteligenţe multiple. Noi orizonturi, Sigma, Bucureşti, 2006.
[4]Howard E. Book Steven J. Stein, Forţa inteligenţei emoţionale. Inteligenţa emoţională şi succesul vostru, Allfa, Bucureşti, 2003.
[5]„Daniel Goleman, op. cit., p. 8”.
[6]„Ibidem, p. 9”.
[7]„Ibidem.”
[8]„Ibidem, p. 18”.
[9]„Steven J. Stein, Howard E. Book, op. cit., p. 5-7”.
[10]Sir Ken Robinson, O lume ieşită din minţi. Revoluţia creativă a educaţiei, Publica, Bucureşti, 2011.

Note

Gardner, Howard, Inteligenţe multiple. Noi orizonturi, Sigma, Bucureşti, 2006.
Goleman, Daniel , Inteligenţa emoţională, Curtea Veche, Bucureşti, 2001.
Robinson, Sir Ken, O lume ieşită din minţi. Revoluţia creativă a educaţiei, Publica, Bucureşti, 2011.
Salomé, Jacques , Dacă m-aş asculta, m-aş înţelege, Curtea Veche, Bucureşti, 2002.
Steven J. Stein, Howard E. Book, Forţa inteligenţei emoţionale. Inteligenţa emoţională şi succesul vostru, Allfa, Bucureşti, 2003.
„Daniel Goleman, op. cit., p. 8”.
„Ibidem, p. 9”.
„Ibidem.”
„Ibidem, p. 18”.
„Steven J. Stein, Howard E. Book, op. cit., p. 5-7”.
SURSĂ:Semnele timpului, noiembrie 2016, ediția tipărită
DISTRIBUIE:
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.