În urmă cu cinci decenii, când s-a înfiinţat Organizaţia Mondială de Psihiatrie Socială, mulţi au luat-o ca pe o glumă proastă, iar alţii, mai analitici, au încercat să demonstreze că bolile psihice nu pot fi decât individuale, că bolnavul este întotdeauna un individ şi niciodată un grup.

Psihiatria socială cercetează influenţa condiţiilor sociale în apariţia sau persistenţa tulburărilor psihice. Există afecţiuni, de la dependenţa de droguri la boli mintale, care acaparează comunităţi întregi şi care nu pot fi tratate decât prin participarea întregii comunităţi. Pentru cel care a înfiinţat Asociaţia Mondială de Psihiatrie Socială (World Association of Social Psychiatry, engl.), medicul psihiatru Joshua Bierer, psihiatria socială se împletea organic cu „comunitatea terapeutică” (therapeutic community, engl.).

Este o boală şi nu discriminează

În Demonul amiezii, Andrew Solomon realiza o hartă socială a depresiei, o boală care se instalează în toate clasele şi straturile sociale, care atinge oameni de orice vârstă, indiferent de sex, de etnie, de venituri sau de nivel de instrucţie. Locul în structura socială influenţează doar forma de manifestare a bolii şi modul de a reacţiona la boală, dar frecvenţa apariţiei ei este aceeaşi, indiferent de locul unui grup în societate.1 Însuşi autorul este o ilustrare fascinantă a acestei realităţi: fiu al unui afacerist prosper din industria farmaceutică, educat la Universitatea Yale, umblat prin toată lumea, din Africa până în Groenlanda, romancier lăudat în The New Yorker şi The New York Times, Andrew Solomon este şi un mare… depresiv.

Depresia nu este „o exagerare de intelectual neînţeles”, nu este „o boală a dorinţei de a primi atenţie”, nu este „o invenţie a inadaptaţilor”, nu este nici măcar „o toană a femeilor”. Aceste clişee au întârziat incredibil de mult recunoaşterea ei ca boală psihică (abia în timpul Primului Război Mondial, când combatanţii au început să sufere de ceea ce se va numi, mult mai târziu, „sindrom depresiv posttraumatic”). Este un caz foarte asemănător cu cel al melancoliei, care era cunoscută încă din secolul al II-lea d.Hr., dar în tratarea ei concepţia terapeutică a medicilor s-a împletit cu judecăţile morale ale filosofilor.2

Sens şi nonsens

Totuşi depresia are şi cauze sociale, raţiune pentru care continui să o consider o „boală” a civilizaţiei. Sigur, în cazurile de depresie clinică, în care pacientul trebuie tratat de specialişti, eventual medicamentos, boala are întotdeauna cauze fiziologice. Aici abordez depresia nu doar ca pe o boală în sens medical, ci şi ca pe o stare maladivă, o indispoziţie întunecată a spiritului uman. Cred că actuala ofensivă a depresiei are legătură cu cea mai gravă criză prin care a trecut vreodată umanitatea: criza de sens. În urmă cu câteva decenii, Viktor Frankl scria: „Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. (…) Astăzi, plictiseala le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât o fac necazurile vieţii. Şi aceste probleme în creştere devin chiar cruciale, căci procesul de automatizare a muncii va duce probabil la o creştere semnificativă a timpului liber de care se va bucura lucrătorul de rând. E păcat că mulţi nu vor şti ce să facă cu surplusul lor de timp liber.”3 Frankl îşi ilustrează ideea cu „nevroza de duminică”. El observă, pe bună dreptate, că timpul liber a crescut într-un ritm care a depăşit capacitatea oamenilor de a învăţa cum să-l folosească în scopul umanizării lor sau, cum se spune astăzi, în scopul dezvoltării personale. Îmi place să cred că acest fapt este doar o condiţie favorizantă, nu şi o cauză.

Traducerea românească este făcută după cea de-a 73-a ediţie în limba engleză, din 1984. Succesul cărţii Omul în căutarea sensului vieţii se explică nu numai prin autoritatea morală şi profesională a autorului (supravieţuitor al Holocaustului şi inventator al logoterapiei), ci şi prin „suferinţa vremurilor noastre”, cum spune chiar Frankl în prefaţa ediţiei din 1984. Această suferinţă constă în lipsa unui sens al vieţii pentru tot mai mulţi oameni: „Dacă sute de mii de oameni întind mâna către o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la chestiunea sensului vieţii, probabil că această chestiune este una care îi pune pe jar.”4

Oare cine este mai calificat să abordeze această chestiune, medicul sau filosoful? Omul de ştiinţă sau preotul? La un moment dat, Viktor Frankl pune chiar această problemă: „Haideţi să vedem ce putem face dacă pacientul întreabă care este sensul vieţii lui. (…) Mă îndoiesc că un medic poate răspunde în termeni generali la această întrebare, căci sensul vieţii diferă de la un om la altul, de la o zi la alta şi de la o oră la alta.”5

Iată de ce putem spune că nu ne aflăm în faţa unei probleme ştiinţifice, ci în faţa unei probleme filosofice şi, în ultimă instanţă, a unei probleme religioase. Aşa cum voi arăta în continuare, sensul vieţii se leagă de viziunea asupra lumii, din care decurge o concepţie despre viaţă şi despre rostul ei, din care decurge, la rândul său, un sistem de principii şi reguli despre cum trebuie să trăim, adică o etică. În Societate alienată şi societate sănătoasă, Erich Fromm enumera nevoile naturii umane astfel: nevoia de tablou unitar al lumii, nevoia de securitate emoţională, nevoia de devoţiune şi nevoia de sens al vieţii.6 Consider că între aceste nevoi există mai mult decât unitate; ele sunt interdependente: un tablou al lumii unitar (necontradictoriu) oferă individului o imagine clară a locului său în lume şi, derivat de aici, a rostului său pe această lume, adică un sens al propriei sale vieţi. Totodată, nevoia de sens al vieţii hrăneşte nevoia de tablou al lumii, dar şi pe cele de securitate şi devoţiune. Este vorba de acea unitate armonioasă pe care o regăsim de fiecare dată în psihismul unui creştin.

Oare de ce oamenii de astăzi nu mai găsesc un sens al vieţii lor? Nu neapărat fiindcă nu mai cred în Dumnezeu. Se ştie că mulţi atei şi-au găsit un sens în „transformarea lumii”: Revoluţia Franceză a adus în prim-plan oameni de excepţie, care şi-au pus viaţa în slujba progresului social, aşa cum îl înţelegeau ei; în primii ani ai Revoluţiei Bolşevice, milioane de femei şi de bărbaţi confereau un sens vieţii lor prin „participarea la istorie”, fiind convinşi că vor face „o lume mai bună şi mai dreaptă”, echivalentul Raiului pe Pământ. Marea problemă a epocii noastre pare să fie pierderea din relevanţă a tuturor ideologiilor care conţin o concepţie generală despre lume şi care propun o etică.

Se ştie că modernitatea s-a născut odată cu marile ideologii laice, percepute de obicei ca alternative la creştinismul Evului Mediu. Dar creştinismului, ca religie universalistă, i se putea contrapune tot o viziune universalistă şi exhaustivă. Într-adevăr, ideologiile laice ofereau o altă imagine asupra lumii şi a locului omului în lume, dar aveau aceeaşi pretenţie de universalitate; tabloul propus de ele era la fel de exhaustiv şi totalizator: el explica originile lumii şi ale omului, descria evoluţia acestora şi prescria reguli de viaţă pentru armonizarea omului cu lumea.

Iată de ce susţin că marile ideologii ale modernităţii au fost tot nişte eschatologii – de această dată, laice –, fiind obligate să postuleze un sens al istoriei fără de care nu puteau oferi un sens al vieţii. Totodată, ele s-au vrut „realizate”, iar pentru trecerea lor în realitate au apelat la „subiecţi în format mare”, adevăraţi eroi ai istoriei universale – popoare sau clase sociale. De aceea Lyotard le numeşte „mari poveşti”7. Toate aceste „povestiri de legitimare” conţin o teorie a existenţei (ontologie), o teorie a cunoaşterii (gnoseologie), o teorie a valorilor (axiologie) şi o etică; majoritatea conţin o „sociologie” şi o „politologie”, iar unele propun şi o „pedagogie”.

Caracterul lor exhaustiv le-a permis să participe la procesul legitimării sociale cu aceeaşi amploare cu care a făcut-o creştinismul istoric în societăţile premoderne şi cum o făcuse tradiţia, în societăţile arhaice. Prin acesta, „marile poveşti” satisfac trebuinţe fundamentale: de tablou unitar al lumii, de securitate emoţională, de devoţiune şi de sens al vieţii. Referindu-se la „toate sistemele elaborate”, Erich Fromm scria: „Oricare ar fi conţinutul lor, toate răspund la dubla nevoie a omului de a avea un sistem pe care să-şi sprijine gândirea şi un obiect de devoţiune care să-l asigure cu privire la semnificaţia existenţei sale şi la situaţia sa în lume.”8

Se poate spune că marile ideologii au funcţionat, până de curând, ca bolţi simbolice pentru comunităţile umane, pentru societăţi întregi. Ele au preluat astfel ştafeta de la tradiţie şi de la creştinismul istoric, fiind principalele surse de recunoaştere socială şi respectabilitate (inclusiv autorecunoaştere şi autorespectabilitate). Totodată, ele au generat un sens al vieţii şi, în cazurile cele mai fericite, chiar bucuria de a trăi (joie de vivre, fr.). Dar istoria secolului al XX-lea a falsificat aceste „mari poveşti”, în care majoritatea oamenilor nu mai cred şi care nu mai funcţionează ca instrument de legitimare. Poate că, pur şi simplu, doar acesta putea fi rezultatul aplicării în viaţă a unor scenarii utopice. În orice caz, în numele lor, s-au dus două războaie mondiale, adică s-au făcut două măceluri de proporţii fără precedent în istoria universală; din cauza lor, omenirea a avut parte de un Holocaust şi de un Gulag, adică de exterminarea în masă a unor oameni de către alţi oameni, care îi considerau pe primii fie inferiori, fie periculoşi, prin prisma propriei ideologii. În secolul al XXI-lea, ca să mai crezi în astfel de „poveşti” trebuie să fii ori naiv, ori neinformat.

Iată de ce spun că depresia este şi o boală socială, iar avansul pe care îl cunoaşte în ultimul timp este un produs al civilizaţiei. La originea ei, se află criza de sens al vieţii, iar aceasta este dată de generalizarea nihilismului, ca ideologie de fundal a vremurilor noastre. În romanul lui Ivan Turgheniev din 1862, Părinţi şi copii, găsim o definiţie a nihilistului care ar trebui să ne pună pe gânduri: „Nihilistul e un om pentru care nicio autoritate nu constituie obiect de închinăciune, un om ce nu ia ca postulat niciun principiu, indiferent de trecerea pe care o are acesta în rândul celorlalţi.“ Componenta cea mai importantă a nihilismului este antiautoritarismul: „Nu văd de ce ar trebui să recunosc autorităţile şi să mă închin în faţa lor“, spune Bazarov, primul nihilist declarat din literatura universală. În societatea rusă a secolului al XIX-lea, oamenii ca Bazarov erau nişte excepţii extrem de rare, nişte flori exotice care intrigau şi fascinau în egală măsură. Astăzi, mă tem că acest tip uman tinde să devină regula. Ce s-a întâmplat în ultimii 150 de ani cu fiinţele umane?

De unde criza?

Până la urmă, este vorba de pierderea unui sistem de motivaţii, pe care Gabriel Liiceanu, în Uşa interzisă (2010), îl numeşte, mai mult sau mai puţin inspirat, „sistem de iluzii” şi îl compară cu un airbag menit să amortizeze contactul brutal dintre eul fiecăruia dintre noi şi o realitate amorală, insipidă, incoloră şi inodoră, indiferentă la idealurile noastre. Liiceanu descrie magistral starea de paralizie provocată nu de frică, nu de lene sau de lipsa de voinţă – ca la Oblomov, celebrul personaj al lui Ivan Goncearov –, ci de lipsa unui sens: iluziile pe care şi le făcuse după 1989 şi deziluziile corespunzătoare l-au adus pe autor în situaţia de a nu se mai ridica din fotoliu – „Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajung până la pat pentru a mima starea în care aş vrea să fiu.”9

După cum vom vedea, explicaţia clinică nu e suficientă în absenţa celei filosofice: „Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mâine. (…) Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare, cu fiecare zi nou începută, noi suntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a «sistemului de iluzii» este garanţia sănătăţii noastre mentale.”10 După ce descrie, preţ de trei pagini, starea de destrămare, Gabriel Liiceanu conchide: „Depresia este insurecţia nevăzutului. Suprafaţa, sediul splendorii, este constrânsă să abdice. Regula este acum a adâncului, a neantului, a prăpastiei, a tot ceea ce până atunci stătuse la pândă.”11

Cred că un sistem de credinţe şi de speranţe trebuie să definească orice om sănătos sufleteşte. Absenţa credinţei şi a speranţei este bolnăvicioasă şi, la limită, letală; poate duce la depresie şi de aici, aproape fatal, la balamuc sau la sinucidere. Însă este nevoie să distingem între speranţă şi credinţă, pe de o parte, şi iluzii, pe de altă parte. Poate că tocmai aceasta face diferenţa capitală dintre reacţia depresivă a celui deziluzionat şi atitudinea echilibrată a celui care îşi menţine credinţa şi speranţa, din care îşi desprinde şi motivaţiile vitale, sănătoase. Din acea „vale a umbrei morţii” interioare, a minţii întunecate de deziluzii şi a sufletului golit prin lipsa de sens, se poate ieşi printr-o credinţă întărită. De unde poate obţine omul tăria aceasta? Cred că e suficient să strige cu sinceritate către El, să-şi folosească tăria sentimentelor şi a emoţiilor, chiar negative, numai să o facă sincer: dacă e vorba de disperare, cu disperare; dacă e vorba de teamă, cu teamă; chiar dacă e vorba de necredinţă, cu necredinţă. Cineva Îl ruga pe Iisus: „Ajută necredinţei mele!” Şi a fost ajutat.

1 Andrew Solomon, Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, Humanitas, Bucureşti, 2014.

2 Vezi Raymond Klibansky, Erwin Panofsky, Fritz Saxl, Saturn şi melancolia. Studii de filosofie a naturii, religie şi artă, Polirom, Bucureşti, 2002.

3 Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Mentor Press, Bucureşti, 2009, p. 119.
4 Ibidem, p. 13.

5 Ibidem, p. 120-121.

6 Erich Fromm, Texte alese, Editura politică, Bucureşti, 1993, p. 45-206.

7 Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, Babel, Bucureşti, 1993, p. 59-68

8 Erich Fromm, op. cit., p. 9.

9Ibidem.

10 Ibidem, p. 10.

11 Ibidem, p. 14.

SURSĂ:Semnele timpului, ediția tipărită, mai 2016
DISTRIBUIE:
Dumitru Borțun
Dumitru Borțun, doctor în Filosofie al Universității din București, este profesor la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și președintele Juriului de Onoare al Asociației Române de Relații Publice. A publicat peste 100 de lucrări, în domeniile: epistemologie, semiotică, etică, relații publice, comunicare politică și responsabilitate socială corporativă.