Nu o vede nimeni, pentru că se ascunde și apasă cu greutate în interior, până reușește să te convingă că viaţa nu valorează mare lucru și că mai bine renunţi la ea. Din acest punct al depresiei, drumul de întoarcere este cumplit de greu, dar nu imposibil. Kevin Breel este unul dintre cei care pot să confirme acest lucru.

Avea puţin peste cinci ani când și-a dat seama că familia lui nu era așa cum ar trebui să fie o familie normală. Kevin nu văzuse niciodată vreun semn de afecţiune între mama și tatăl lui, așa cum vedea la părinţii prietenilor lui. Părinţii lui dormeau în camere separate, iar cea a tatălui său era înţesată de sticle de bere și scrumiere. Sora lui mai mare trecea rar pe acasă, pentru că își găsea mereu ceva de făcut cu prietenii sau cu iubitul ei.

Toate acestea nu treceau însă dincolo de geamurile mari ale casei lor dintr-un cartier frumos al orașului canadian Victoria, deși Kevin și-ar fi dorit să vadă cineva cât de singur se simţea. Stătea ore întregi în camera lui, visând tot felul de situaţii în care el era fericit. Se simţea diferit și inadaptat, iar personalitatea lui de introvertit îl făcea ţinta preferată a glumelor copiilor de la școală. Lucrurile au început să se schimbe însă atunci când s-a împrietenit cu Jordan, un coleg de clasă. Cu Jordan putea să vorbească, nu se mai simţea singur, iar familia acestuia devenise a doua lui familie.

La 12 ani, Jordan, împreună cu mama lui, a murit într-un accident de mașină. Odată cu moartea prietenului său, au dispărut fericirea nou descoperită și relaţia cu familia lui Jordan, cu tatăl acestuia, care îi oferise modelul patern care lui îi lipsea. A început să se simtă din nou singur și invizibil, să lipsească de la școală și să se adâncească în tristeţe. Nu a mai putut să meargă nici la școala în care toţi îl cunoșteau și știau de pierderea lui, așa că la liceu s-a dus într-un loc unde nu cunoștea pe nimeni.

Mai mult ca înainte, ideea că cineva din noul liceu ar putea să vadă cât de tare suferea l-a făcut să caute o altă modalitate de a-și ascunde mai bine depresia. Kevin a devenit unul dintre cei mai populari elevi, datorită inteligenţei, umorului și talentului sportiv. În scurt timp, a ajuns căpitanul echipei de baschet și cel care avea mereu glumele la el. Pe dinafară, părea cel mai împlinit și fericit adolescent. Doar el știa cât de departe era de asta. „Mă uram și modalitatea pe care am găsit-o ca să o ascund părea o radicală acceptare de sine.”i

Momentele depresive, deși nu constante, reveneau în valuri și îi făceau viaţa un chin. Dacă în timpul zilei reușea să ţină sub control gândurile sinucigașe, noaptea ele loveau cu toată puterea. Peste ele, se adăuga sentimentul de vinovăţie. „Dintotdeauna m-am simţit vinovat pentru sentimentele depresive. În principal pentru că simţeam că nu am un motiv suficient de bun care să îmi dea dreptul să mă simt așa.”

Nimic din ce a încercat pentru a scăpa de episoadele depresive nu a funcţionat. A citit cărţi care promiteau vindecarea, și-a schimbat până și stilul alimentar și a ţinut un jurnal în care a încercat să se elibereze de gânduri și sentimente. „Ca un pește scos din apă, săream în toate direcţiile, încercând să mă întorc în siguranţă și epuizându-mă în același timp”, povestește Kevin despre toate eforturile lui.

La 17 ani, în ajunul Crăciunului și-a propus să mai aștepte un an, timp în care să scape de depresie. Alternativa era sinuciderea. Nu a trecut însă prea mult timp până a început să ia în considerare în mod serios alternativa. Era mijlocul lunii februarie și participa la o petrecere la care toată lumea se distra și părea foarte fericită. Privind la cei din jur, l-a copleșit sentimentul că nu va putea niciodată să fie ca ei și că toată viaţa lui de faţadă era de nesuportat. Așa că s-a întors acasă şi a luat o sticlă de votcă și un flacon de antiinflamatoare puternice, pregătit să-și ia viaţa.

Salvarea i-a venit, în mod paradoxal, de la biletul de adio. Atunci când a început să îl scrie, toate motivele nu păreau suficient de puternice. Într-un fel în care nu realizase până atunci, cu o obiectivitate pe care depresia i-o umbrise, și-a dat seama că toate problemele lui nu erau de nerezolvat și că mai avea o variantă pe care nu o încercase: să ceară ajutor.

I-a mărturisit mamei sale totul, care i-a fost alături și care l-a trimis și la un psiholog. Problemele nu i s-au rezolvat imediat, dar a învăţat să aibă răbdare și să nu își mai ascundă depresia. Astăzi, Kevin nu vorbește despre ea ca despre un lucru rușinos și nici nu-și neagă trecutul. Pentru că „trecutul e mereu prin preajmă, așteaptă, testează metode prin care să-și sape drum în vieţile noastre. Chiar dacă reușești să te distanţezi, nu poţi niciodată să negi experienţele trecutului. Poate că adevărul este că nu există scăpare, doar acceptare.”

La un mic eveniment educaţional TED, Kevin și-a împărtășit povestea, sperând că cei aproape 80 de oameni prezenţi vor înţelege că stigmatul pe care societatea îl asociază depresiei îi face pe cei mai mulţi depresivi să evite să caute ajutor. Discursul lui a fost însă vizualizat pe YouTube de sute de mii de oameni și preluat de ziare online importante. Kevin folosește faima pe care a dobândit-o pentru a-i conștientiza pe ceilalţi de nevoia de a discuta despre depresie ca despre orice altă boală, fără rușine sau teamă, și pentru a-i ajuta pe cei care se află în situaţia în care se afla el cu cinci ani în urmă. Mărturisește că este recunoscător pentru depresie, care pe el l-a învăţat să trăiască cu adevărat. „Știu ce înseamnă să vrei să mori. Și acum pot spune cu sinceritate că știu ce înseamnă să vrei să trăiești.”

 

Articol apărut în revista Semnele timpului, mai 2016

i Kevin Breel, „Boy meets depression”, Google Books