Faţă în faţă cu stresul, sistemul nervos simpatic pregătește organismul pentru una din două posibile reacţii, luptă sau fugă, canalizând majoritatea resurselor către organele vitale și către mușchi. Iar necunoscutul și lipsa familiarului reprezintă o sursă majoră de stres.

Prima dată când a stat faţă în faţă cu întunericul, Alin era în anul doi, la facultatea de medicină. Șocul primei sesiuni trecuse de mult, iar notele și profesorii descriau un student peste medie, atent la detalii, cu un vocabular variat, bine conturat de nopţile lungi petrecute printre cărţi. Mai mult, colegii l-ar fi descris ca sociabil, jovial, cult, atent, de cuvânt și versatil. Pe lângă textele lungi de anatomie și fiziologie, Alin găsea timp suficient pentru tenis și pentru zâmbet.

Înainte de sesiunea de iarnă din acel an însă, filmul postliceal pe care și-l imaginase a luat o întorsătură din afara scenariului. De nicăieri, paharul plin al unei vieţi normale și frumoase a început să se golească, așa cum descria el mai târziu, în afara oricărei putinţe de control, împotriva voinţei lui și, poate cel mai frustrant, fără o cauză precisă. Frazele, care se conturau atât de facil cu numai câteva luni înainte, erau acum rezultatul lamentabil al unui efort mult prea intens. Poate prea conștient de fenomen, Alin ajunsese să prefere izolarea de frica ridicolului. Ideile îi zburau aleatoriu prin faţa ochilor, așezându-se pentru fracţiuni de secundă într-o ordine coerentă, apoi dispărând înainte de a-și găsi un corespondent comunicabil sau măcar analizabil. Iar întunericul…, un întuneric dens, izolant, de o liniște înspăimântătoare, îi acapara de pe o zi pe alta fiecare fragment definitoriu al personalităţii sale.

A încetat să mai fie prezent, întâi verbal, apoi mintal, apoi fizic. După numai câteva săptămâni, somniferele deveniseră singura soluţie pentru odihnă, pentru că, de fiecare dată când gălăgia zilei și stimulii exteriori se retrăgeau, Alin rămânea singur cu propria minte, iar aceasta, fost aliat de încredere, alterna între nimic absolut și mesaje de neputinţă, de inutilitate și nonsens. Aruncând spre interior cu întrebări de altfel relevante pentru starea în care se găsea – Ce se întâmplă cu mine? De ce trec prin toate astea? și Ce trebuie să fac pentru a mă „repara”? –, descoperise poate cea mai schimonosit de urâtă latură a depresiei: lipsa unui răspuns. Liniște apăsătoare. Iar după câteva zeci de chestionări disperate, dar cu rezultat similar, Alin și-a turnat întregul conţinut al recipientului de pastile în palmă, apoi le-a înghiţit tacticos și sătul. S-a culcat, sperând că părinţii lui nu vor plânge prea mult.

Lupta

Care este reacţia potrivită în faţa acestei istorii? Dacă am fi prezenţi în viaţa lui Alin, deja implicaţi emoţional, ce-ar trebui să-i spunem? Am avea răspunsurile pe care nu și le poate oferi singur? Cum l-am percepe? Câtă răbdare am alege să-i oferim? Cât timp s-ar scurge până când aceste noi „ciudăţenii de caracter” ar ajunge să ne frustreze? Și când am fi prima dată ispitiţi să-i spunem răspicat: „Revino-ţi! Trezește-te! Vino-ţi în fire!?L-am trimite la medic? Sau la preot? Poate că i-am explica pe îndelete despre imaginea de ansamblu, prezentându-i un tablou persuasiv despre adevăratele drame ale vieţii și despre starea multora, demonstrabil mai deplorabilă și mai demnă de plâns.

I-am certa gândirea? Se poate spune despre un pacient care suferă de depresie că are o gândire defectă?

Pe de o parte, da, din pricina acelor erori care se strecoară insidios în mintea pre-depresivă sub forma a ceea ce, în cadrul terapiei cognitiv-comportamentale, se numește distorsiune cognitivă. O astfel de distorsiune este maximizarea, adică tendinţa de „a face din ţânţar armăsar”, agravând evenimente negative ușor surmontabile și utilizând frecvent cuvinte polarizante și hiperbole. O notă mică devine „sfârșitul lumii”, o salată de fructe care nu corespunde preferinţelor este „oribilă”, iar micile bucurii ale zilei intră în categoria „super”. În lumea maximizării, există două categorii de oameni: de succes… și rataţii. O astfel de viziune asupra vieţii, cauzată de o pereche de ochelari mintali sparţi, determină persoana în cauză să creadă că evenimentele și situaţiile din viaţă îi controlează în mod direct emoţiile și comportamentul și o face să se simtă incapabilă de a-și influenţa afectul. La fel cum consumul excesiv de grăsimi saturate favorizează apariţia aterosclerozei, aceste distorsiuni pregătesc terenul pentru un brânci final către tulburarea mintală. Tulburările calitative de gândire reprezintă, deci, un factor predispozant sau cel mult cauzal, nu un element definitoriu pentru suferinzii de depresie.

Pe de altă parte, răspunsul la întrebarea de mai sus este nu. Profesorul lui Alin de la stagiul de psihiatrie a insistat și apoi a demonstrat prin exemple din clinică faptul că, dimpotrivă, pacientul de la psihiatrie este de obicei un individ de o inteligenţă surprinzătoare. În propriile-i cuvinte, „în cazul unei tulburări mintale, trebuie să ai ce tulbura”1. Pe lângă jocul de cuvinte, poate fi intuit faptul că o mașinărie complexă va prezenta defecte mai complexe – iată o idee îngrijorătoare. Pe baza acestui raţionament, o minte strălucită nu reprezintă, în mod necesar, un factor de protecţie.

Pe lângă angoasa cauzată de conștientizarea propriei doze de anormal, persoanele cu tulburări1 mintale din categoria nevrozelor2 se lovesc, mai cu seamă într-un cadru mai puţin informat, de privirile deloc amicale ale celor din jur, care pot reacţiona superficial sau ironizant. Parcă nici cuvântul care descrie problema lui – depresie – nu ar trebui luat în serios. William Styron scria, într-o consemnare vădit personală, că melancolia, denumirea istorică a depresiei, „ar putea fi un cuvânt mult mai apt și evocator pentru formele mai întunecate ale tulburării, dar a fost uzurpată de un substantiv cu o tonalitate anostă și căruia îi lipsește o prezenţă magistrală, utilizat… pentru a descrie un declin economic…, un cuvânt lipsit de putere pentru o problemă majoră”.3

Iar dacă ne permitem să-l diagnosticăm definitiv, suntem conștienţi de identitatea pe care o atribuim suferindului? Cea de-a doua definiţie din DEX4 a verbului „a stigmatiza” implică „a aplica (cu fierul roșu) stigmatul pe corpul sclavilor sau al delincvenţilor”, iar prima este similară analizei din Oxford Handbook of Psychiatry (Manualul Oxford de Psihiatrie), care vorbește, „într-un sens modern, despre un simţământ de dezaprobare publică și o sumă de percepţii negative atașate anumitor oameni, trăsături, condiţii sau stiluri de viaţă”5.

Stigmatizarea persoanelor cu tulburări mintale este descrisă ca o piesă în trei acte: mai întâi, individul este semnalat ca fiind diferit din cauza acţiunilor sau a aspectului său; apoi, societatea dezvoltă un set de opinii despre respectiva persoană; iar, în final, societatea își schimbă comportamentul faţă de „nebun”, de obicei în detrimentul acestuia. În esenţă, este mecanismul fricii de necunoscut. Este un neajuns care implică o vină colectivă, demonstrată prin utilizarea curentă peiorativă și jignitoare a unor termeni care în trecut făceau parte din vocabularul medical.6

Fuga

A doua reacţie fiziologică în faţa neașteptatului este fuga. Am putea să ne adăpostim sub scuza necunoașterii sau a lipsei de informare. Am putea pur și simplu să îl lăsăm în pace, să-i oferim spaţiu. Chiar dacă nu suntem familiari cu ideea de cotransfer7, ne-am convinge că fuga e sănătoasă și că ne apără de contagios. Ne-am autoconvinge că, „acolo unde ignoranţa este fericire, este prostesc să fii înţelept8. Îl vor înţelege și susţine, cu siguranţă, familia, grupul de apropiaţi, biserica și, bineînţeles, sistemul medical într-un mod avizat, academic și responsabil. Îl vor descoase, într-un scenariu simpatic de fotoliu și canapea, pete aleatorii de cerneală pe hârtie (testul Rorschach), o perioadă petrecută printre cei ca el și un cocktail precis de medicamente scumpe. Îl vor reîmpacheta și îl vor restitui, într-o versiune 2.0, capabil și senin, așa cum îl știam, iar acest întuneric insuportabil care l-a adus în pragul morţii ar rămâne, pentru el, doar un fișier dintr-o arhivă nefericită.

Epilog

A doua zi, Alin s-a trezit mai limpede decât și-ar fi dorit, poate. A realizat greutatea faptelor din seara precedentă și s-a internat voluntar la cel mai apropiat spital de psihiatrie. Sub îngrijirea atentă a personalului de acolo și hotărât spre mai bine, a reușit să revină printre colegi și să recupereze, fără erori, examenele ratate. Pe lângă reţeta recomandată, și-a cumpărat o bicicletă și a reușit să scape de 15 kilograme pe parcursul a 5 luni de zile. S-a hotărât să aibă un program strict de odihnă și o alimentaţie exemplară. La mai puţin de un an de la primii nori, se descria ca fiind din nou „el însuși”. Dar finalul se lasă așteptat, cu o muzică de fond alternantă din punct de vedere afectiv – ca un ecou al notiţelor lui Ceaikovski, care și-a descris în detaliu căderile ciclice în depresie.9 În momentul de faţă, Alin este la un pas de a deveni absolvent al facultăţii de medicină generală, în timp ce contorul episoadelor depresive este acum la patru. A ajuns să se identifice cu această tulburare, iar soluţiile întârzie să apară atât pentru el, cât și pentru cei care-l înconjoară. A sperat să fie vorba de o cauză organică, dând vina, succesiv, pe hormoni, pe câteva posibile zone de demielinizare sau pe o boală autoimună, iar rezultatele rămân, de fiecare dată și dureros de frustrant, neconcludente.

Nevoia stringentă a lui Alin este aceea de a primi răspunsuri și explicaţii coerente… în interiorul propriilor paradigme despre viaţă, dintre care cea știinţifică, prin definiţie materialistă, domină peisajul. Fiind cauza principală de dizabilitate la nivel mondial, ne-am aștepta la o avalanșă de informaţii, de intervenţii care se întrec în eficacitate – un plan coerent către lumină. De la pastile placebo și până la terapie cu electroșocuri, au rămas prea puţine soluţii neexplorate, iar câteva par să inducă speranţă, în ciuda unui traseu statistic nemilos, care urcă nestingherit.

Să fie acesta momentul mult întârziat pentru o discuţie sinceră, deschisă, sensibilă, dar serioasă? Dacă tot ce este tangibil a fost cântărit și găsit insuficient, oare este loc pentru un posibil plan în care fiecare fiinţă – oricât de bântuită de neputinţă – are un scop, un viitor și o nădejde? Rumi, un poet persan al secolului al XIII-lea, spunea că „rana este locul prin care Lumina intră în tine”.

Să fie Lumină? Să fie atât de simplu?

1 Dacă patologia mintală nu are substrat organic, un defect decelabil și demonstrabil al unui ţesut sau organ, se preferă utilizarea termenului „tulburare”, care implică, de asemenea, și speranţa reversibilităţii complete.

2 Manualul DSM propune clasificarea tuturor tulburărilor mintale în două mari categorii: psihoze și nevroze, diferenţa esenţială constând în faptul că, în cazul nevrozelor, pacientul păstrează contactul cu realitatea.

3 William Styron, Darkness visible: A Memoir of Madness, Random House, New York, 1990.

4Vezi „stigmatiza”, DEX, Editura Univers Enciclopedic, București, 2016 sau dexonline.ro

5 David Semple și Roger Smyth, Oxford Handbook of Psychiatry, Oxford University Press, 2013.

6 De observat utilizarea populară a cuvintelor „nebun”, „retardat”, „cretin”, „maniac” etc.

7 Reprezintă adaptarea emoţiilor terapeutului la pacient, împrumutul empatic ce reiese din „alianţa terapeutică” necesară în actul medical psihiatric. Pentru mai multe detalii: Patricia Hughes și Ian Kerr, „Transference and countertransference in communication between doctor and patient”, în Advances in Psychiatric Treatment, ianuarie 2000, vol. 6, nr. 1, p. 57-64.

8 „Where ignorance is bliss, ‘tis folly to be wise.” (engl.) – Thomas Gray, Ode on a Distant Prospect of Eton College.

9 Modeste Tchaikovsky, The Life and Letters of Peter Ilich Tchaikovsky, Vienna House, New York, 1973.