La cei 24 de ani ai ei, Emily este pregătită să moară. Cel puţin așa susţine în faţa comisiei de psihiatrie care îi analizează cererea de eutanasie. Motivul pe care îl invocă este unul care nu le trezește nicio suspiciune terapeuţilor belgieni care o ascultă: depresie terminală.

Un documentar The Economist1 prezintă istoria unei tinere perfect sănătoase fizic, dar care le solicită medicilor să-i pună capăt vieţii fiindcă traiul de zi cu zi este mai mult decât poate duce. Într-o horă halucinantă, se învârt interviuri cu psihiatri care spun că, deși nu se vede la radiografie, depresia ar trebui tratată de public cu aceeași seriozitate cu care este tratat cancerul, deoarece ambele boli pot ajunge în faze în care sunt imposibil de tratat prin intervenţii medicale. În baza acestor principii, comisia aprobă eutanasia și îi explică lui Emily (la rându-i, cetăţean belgian) cum se vor desfășura lucrurile. „Te poţi răzgândi oricând, chiar și când acul este înfipt în venă”, îi spune consolator unul dintre medici. Emily confirmă că a înţeles tot și consimte. Documentarul le prezintă apoi pe cele mai bune prietene ale tinerei. Sunt triste că își vor pierde amica și se străduiesc din tot sufletul să o înţeleagă. Cadrul se mută apoi pe mama lui Emily, care povestește ce luptă a trebuit să poarte împotriva ei însăși pentru a putea accepta faptul că fiica ei a decis să moară. Părea să se fi învins…

Despre găuri negre și viaţă

Câteva luni mai târziu, la Londra, profesorul Stephen Hawking li se adresa celor peste 400 de oameni strânși la Royal Institution ca să asculte prezentarea aniversară a fizicianului, care tocmai împlinise 74 de ani. „Mesajul acestei prezentări este că găurile negre nu sunt atât de negre precum sunt prezentate. Nu sunt închisori eterne, așa cum credeam noi cândva. Lucrurile care intră într-o gaură neagră pot ieși de acolo și e posibil chiar să intre într-un alt univers. Deci, dacă simţi că ești într-o gaură neagră, nu renunţa – există o cale de a ieși de acolo.”2

Când avea 21 de ani, cu trei mai puţin decât Emily, profesorul Hawking a primit un diagnostic teribil: scleroză amiotrofică laterală. Medicii i-au explicat atunci că boala, care afectează neuronii responsabili de motricitate, îi va curma viaţa în doar doi ani. Însă acei doi ani au devenit mai bine de jumătate de secol, semn că medicii au scăpat ceva în calculul lor. „Chiar dacă am avut ghinionul să dezvolt această boală, am fost foarte norocos în aproape toate celelalte privinţe”, a mărturisit omul de știinţă cu ocazia aniversării lui. „Am avut șansa să lucrez în domeniul fizicii teoretice într-o epocă fascinantă și este una dintre puţinele arii în care handicapul meu nu a fost un obstacol serios.”

Cum a reușit să aibă această perspectivă, în ciuda circumstanţelor, spune tot Hawking: „E important să nu devii mânios, indiferent cât de dificilă ţi-ar părea viaţa, fiindcă îţi poţi pierde toată speranţa, dacă nu poţi râde de tine și de viaţă în general.” Iar profesorul paralizat chiar știe să râdă. Fiica lui, Lucy, prezentă la eveniment, se declara convinsă că încăpăţânarea și umorul l-au ţinut în viaţă pe tatăl ei. Fizicianul le-a oferit și participanţilor o mostră din acest umor, mărturisindu-le că, deși e recunoscător pentru dispozitivul care îl ajută să se exprime inteligibil, nu îi convine că acesta „îi dă un accent american”.

Umorul este într-o relaţie complicată cu umorile negative, iar acest lucru îl recunosc deopotrivă cei care sunt deprimaţi și psihologii. S-a împământenit ideea că oamenii cei mai capabili să îi facă pe alţii să râdă sunt, cel mai adesea, oameni care în viaţa personală se luptă să găsească motive de râs. Însă ceea ce în ochii publicului se vede doar prin prisma clișeului clovnului trist, pentru un psiholog se vede ca un complex de factori: predispoziţie, plus stil de viaţă haotic: mereu pe drumuri, în altă cameră de hotel, fără prieteni, fără familie alături, stres din cauza expunerii, plictiseală din cauza singurătăţii. Plictiseala predispune și la consumul de alcool sau de droguri și de aici pornește un real carusel al depresiei, spune dr. Ildiko Tabori pentru Big Think.3

Metehnele genei-orhidee

Mai incomod de recunoscut este însă faptul că printre clovnii triști sunt unii capabili să formuleze veritabile dileme de viaţă. Așa e Sarah Silverman, o cunoscută actriţă de comedie, care se întreba dacă nu cumva ar fi mai bine ca oamenii care suferă de depresie să nu facă copii, pentru a nu transmite mai departe povara acestei boli. Silverman suferă ea însăși din pricina acestei boli, pe care o împărtășește cu alţi membri ai familiei ei. „Ştiu că am această depresie şi că este şi în familia mea. Fiecare familie are problemele ei, dar eu nu mă simt suficient de puternică să o văd într-un copil”4, spunea ea.

Există totuși cercetări care arată că genele care ar putea provoca depresia ar putea de asemenea să predispună la sensibilitate şi simţ artistic. Exact acelaşi bagaj genetic poate duce fie la depresie, fie la o supersănătate mintală, iar aceasta nu ţine nici de placebo, nici de gândirea pozitivă. Este o ipoteză documentată știinţific și explicată în termeni populari de jurnalistul David Dobbs, pentru The Altantic.5 Dobbs spune că cei mai mulţi oameni se nasc cu „gene-păpădie” – rezistă intemperiilor vieţii și prind rădăcini în orice mediu. Însă există și oameni cu „gene-orhidee”, care, deși sunt fragili și vulnerabili, dacă sunt îngrijiţi potrivit specificului lor, pot înflori în culori și forme spectaculoase. O păpădie nu va fi niciodată atât de frumoasă ca o orhidee. De aceea, avertiza Dobbs, a elimina genele cu risc pentru sănătatea mintală ar putea însemna eliminarea simultan şi a beneficiilor asociate lor. Să înflorești deși suferi de depresie pare un paradox ieftin. Însă mărturie în acest sens e gata să depună și supermodelul Paulina Porizkova.

Anestezia care salvează

Și-a început cariera ca o poveste cu cenușărese. Pozase pentru un amic fotograf care cocheta cu ideea de a lucra cu prestigioasa agenţie de modele Elite și avea nevoie de lucrări în portofoliu. Agenţia însă n-a observat calităţile fotografului, ci frumuseţea răpitoare a modelului. Paulina Porizkova a explodat profesional. Cea care prezentase doar costume de baie a devenit un arhetip al femeii europene sofisticate, imagine pe care a împrumutat-o ani de zile unor branduri de lux din industria modei. Și-a format și o familie, a făcut și un copil, iar la vârsta maturităţii (în termenii profesiei sale) s-a reorientat spre televiziune.

Așa se face că, în anul 2007, s-a aflat în prima echipă de concurenţi eliminaţi din competiţia „Dancing with the Stars”. Despre acel moment Paulina mărturisea, într-un editorial Huffington Post6, că i-a activat un colos de anxietate și depresie pe care nu l-a putut controla decât cu antidepresive. Însă odată început tratamentul, încet-încet, în jurul ei a început să se facă liniște. „Bâzâitul constant al anxietăţii devenise observabil doar prin absenţă. Era ca și cum îmi petrecusem toată viaţa într-o cameră plină cu neoane pe cale să se ardă și care, dintr-odată, s-au oprit. Nici nu știam ce să fac cu atâta liniște, cum să trăiesc în ea”, mărturisea fostul model. A urmat tratamentul doi ani, timp în care i-a observat nu doar efectele, ci și răspândirea. Spre surprinderea ei, a început să afle și să conștientizeze cât de multe dintre prietenele ei erau și ele sub un tratament similar. „Oare fără antidepresive am fi suferit toate în tăcere? Sau am fi mers la sală ca maniacele, am fi avut aventuri sexuale sau am fi apelat la droguri și alcool? Să fie ăsta echivalentul crizei masculine de la mijlocul vieţii – Botox și antidepresive în loc de mașini de lux și puștoaice?”

Deși aprecia liniștea din jurul ei, Paulina începuse să se teamă de liniștea din ea însăși: „Eram izolată și de frici, dar și de lucrurile frumoase, precum propria creativitate sau sexualitate. (…) Nu mă mai deranjam să mă cert cu prietenele sau cu soţul; puteam să ridic din umeri în faţa oricărei situaţii și să plec pur și simplu, în loc să analizez și să discut la nesfârșit, cum făceam altădată. Și uite așa, timp de doi ani, nu am învăţat nimic nou. Mă simţeam «botoxată» emoţional. Cine eram eu, sub atâtea pături protectoare? Ce simţeam cu adevărat? Începusem să tânjesc să mă am pe mine înapoi, chiar cu preţul propriei nefericiri.” Așa că a renunţat la tratament și a simţit cum fricile se întorc, rând pe rând, însă de data aceasta le aștepta și se străduia din răsputeri să le înţeleagă și să își reamintească valoarea lor. În ciuda acestui parcurs însă, Paulina spune că nu este o militantă antimedicamente și că e ferm convinsă că, pentru unii, ele pot face diferenţa dintre viaţă și moarte. De fapt acesta este chiar cazul unei alte vedete internaţionale, actriţa Brooke Shields, care s-a trezit lovită de depresia post-partum după al doilea copil. Nașterea primului trecuse fără probleme, așa că a presupus, greșit, că și nașterea celui de-al doilea va fi la fel. Însă tristeţea provocată de fluctuaţiile hormonale puternice din timpul nașterii i-au năucit într-atât gândirea, încât ajunsese să își dorească să sară pe fereastră și să ia și fetiţa cu ea. A reușit să depisteze la timp ce se întâmplă cu ea mai mult datorită vigilenţei soţului și, cu ajutorul unui tratament medicamentos, s-a repus pe făgașul normal. Într-un editorial scris pentru The New York Times, Brooke Shields declara convinsă că, fără medicamentele luate atunci, „nu aș fi putut fi părintele iubitor care sunt astăzi”7.

Grăuntele de sare

Poveștile celor care reușesc să învingă depresia nu au neapărat un fir roșu. Nu sunt toate succese datorate atitudinii optimiste faţă de viaţă (Hawkins), voinţei (Porizkova) sau știinţei (Shields). Fiecare drum de ieșire din depresie este diferit, la fel cum sunt și oamenii. Dacă ar fi să existe însă un fir roșu, acela este că nu există „depresie terminală”. Documentarul The Economist prezintă o Emily care își imaginează cum îi vor fi împărţite lucrurile după moartea ei. Își amintește cum a ajuns să aibă un borcan cu pietricele și, atipic pentru cineva cu depresie severă, zâmbește. Se uită apoi către un televizor cu ecran plat și spune că mama ei se va bucura să aibă un televizor nou, pentru că acela pe care îl are acum are tub și ocupă prea mult spaţiu.

În ziua în care este programată eutanasia, Emily vorbește cu reporterii. A discutat cu medicul și au stabilit să vină la ea acasă pentru a-i administra injecţia. Între timp, refuză să le deschidă ușa celor mai bune prietene ale ei, care o caută pentru un ultim „la revedere”, pentru că nu se simte în stare să le răspundă. Medicul soseşte şi o găseşte pe Emily hotărâtă. Hotărâtă să nu continue cu procedura. „Ultimele săptămâni au fost chiar suportabile”, le povesteşte ea reporterilor. „Nu știu dacă apropierea de serenitatea morţii este motivul, dar mă gândesc să mai stau pe-aici o vreme”, spune tânăra. Semn că uneori ieșirea din depresie nici măcar nu are motive logice. Important e să ieși.

 

Articol preluat din revista Semnele timpului, mai 2016

1

 Colin Clapson, „’The Economist’ reports on euthanasia in Belgium”, 8 dec. 2015, deredactie.be

2

 Sophie Jamieson, „Stephen Hawking’s daughter says stubbornness and laughter have kept her father going”, 8 ian. 2016, telegraph.co.uk

3

 „ Why Are Our Funniest People Also the Saddest?”, 20 sept. 2015, bigthink.com

4

 „E mai responsabil ca un depresiv să nu aibă copii?”, 2012, semneletimpului.ro

5

 David Dobbs, „The Science of Success”, dec. 2009, theatlantic.com

6

 Paulina Porizkova, „Ending a Midlife Affair with Meds”, 18 mai 2011, huffingtonpost.com

7

 Brooke Shields, „War of Words”, 1 iul 2005, nytimes.com

DISTRIBUIE: