Depresie, tristeţe, melancolie, amărăciune, disperare – toate aceste stări sufletești general umane au creat în jurul lor o cultură aparte, cu nuanţe specifice epocilor și locurilor, de la poeme și cântece la concepte filosofice. Totuși, dincolo de creativitatea ce se poate naște din suferinţă, asemenea perlei ce se făurește din suferinţa unei scoici, ne-a preocupat mereu ce îl poate ajuta pe om să învingă starea maladivă și să iasă renăscut din ea.

Ne preocupă aceste stări bolnăvicioase care îl fac pe om disfuncţional și îl împiedică să se bucure de viaţă și să evolueze, dar nu vom viza ipostaza lor clinică; pentru aceasta există specialiști terapeuţi și ei sunt absolut necesari pentru ieșirea din impas.

Pe noi ne interesează pericolul de a dezvolta depresia clinică; un pericol mai întâi cultural, care ia multe forme, care se ţese în timp și care ţine de viaţa cotidiană, dar și de felul nostru de a ne forma ca oameni, de a vedea lumea, de a înţelege sensul vieţii, de a ne adapta mediului social, de a relaţiona cu semenii, de a ne raporta la transcendenţă, de a întâmpina mari experienţe și provocări, de a ne cunoaște pe noi înșine etc. Toate acestea se concretizează în gânduri, în simţiri și în comportamente, care fie sunt adecvate și ne armonizează cu ceea ce ne înconjoară, fie sunt inadecvate și ne împing spre eșec și capitulare psihică. Depresia vine ca un efect al acestor inadecvări și este totdeauna însoţită de sentimentul neputinţei și de abandonarea luptei cu problemele. Acestea par să constituie numitorul comun al stărilor depresive, deși cauzele care le declanșează pot fi multiple: dezamăgiri sentimentale, deziluzii sociale, șocuri traumatice, nemulţumire de sine, neîncredere în sine, pierderea unei fiinţe dragi, surmenaj, răspunderi sau vinovăţie apăsătoare, ameninţări, dezastre, neliniștea bolii, a singurătăţii sau a îmbătrânirii, pierderea libertăţii sau perspectiva morţii.

Cum este descrisă depresia clinică?

„O tulburare psihică de intensitate medie, care afectează din ce în ce mai multe persoane în zilele noastre. O putem recunoaște când simţim o stare de tristeţe profundă aproape zilnic, când ajungem să ne pierdem plăcerea pentru aproape orice activitate, când nu mai avem poftă de mâncare sau mâncăm încontinuu, când nu mai reușim să dormim sau am dormi tot timpul, când simţim o agitaţie mintală și corporală sau parcă suntem anesteziaţi și lenţi, când simţim vinovăţie și inutilitate și când ne gândim la sinucidere. Nu e nevoie să avem toate aceste simptome ca să suferim de depresie sau să fim în pericolul de a o dezvolta.”1

Percepţii și influenţe culturale

Recent, a avut loc la București festivalul anual de film cu tematică politică, „Cinepolitica”. Filmele – de obicei, documentare sau docu-drame – au mare impact emoţional și vizează probleme ardente, evenimente istorice, semnificative la nivel mondial, cum ar fi: mișcarea poloneză „Solidaritatea”, explozia de la Cernobîl, judecarea conducătorilor naziști, uciderea lui Itzac Rabin, lagărele Coreei de Nord, linșarea unui cetăţean moral într-o comunitate promiscuă din Rusia de azi. Ca să vezi aceste filme, ai nevoie de multă anduranţă și echilibru psihic pentru a evita depresia. Senzaţia dominantă este că oamenii nu se pot ascunde nicăieri de tăvălugul istoriei; că, la nivel global, nimeni nu e liber.

A fost o ocazie de a constata cum „hrana” noastră spirituală ne influenţează starea psihică și chiar viaţa. Așadar, pentru a înţelege cum se formează o stare depresivă, e necesar să ne orientăm și asupra originilor ei culturale – evenimente, lecturi, interacţiuni care își lasă amprenta în ideile și afectele noastre, însă în funcţie de propria „hartă” psihică. Să ne amintim relatarea lui Emil Cioran despre acel cititor al său francez care s-a sinucis; însă aceeași filosofie pesimistă nu a avut același efect asupra autorului ei.

E nevoie să alegem și cu discernământ moral, nu doar estetic, ce idei prindem în ţesătura fragilă a personalităţii noastre, ce culori dăm viziunii noastre asupra lumii, pe cine să considerăm mentor ori contraexemplu. De aici vor fi generate valorile, aspiraţiile, principiile călăuzitoare la care vom adera. Într-un fel vom privi melancolia prin ochii lui Victor Hugo, ca „fericire de a fi trist”, și altfel vom fi preveniţi de Ecleziastul, care spune: „un duh mâhnit usucă oasele”. Într-un fel vom reacţiona dacă vom fi de acord cu Arthur Schopenhauer că „a voi înseamnă în mod esenţial a suferi” și altfel ne vom mobiliza dacă îl vom citi pe Roger Martin du Gard: „Cultivă-ţi voinţa. Dacă ești în stare să urci, nimic nu-ţi va fi cu neputinţă.” Fericirea ne va apărea fie ca „plăcere a oamenilor cu adevărat mari de a-i face pe alţii fericiţi”, după spusele lui Blaise Pascal, fie ca stare sufletească ce aparţine, în deplinătatea ei, doar idioţilor, după opinia lui Mario Vargas Llosa, fie ca „recompensă dată celui ce n-a căutat-o niciodată”, după Anton Pavlovici Cehov, fie ca a ști „să îţi dorești ceea ce ai deja”, după Augustin. De asemenea, optimismul sau pesimismul nostru pot fluctua în funcţie de asumarea următoarelor reflecţii: „Un pesimist este un optimist bine informat” (Grigore Moisil), „Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens…” (Constantin Noica), „Și optimistul, și pesimistul contribuie la societate. Optimistul a inventat avionul, pesimistul a inventat parașuta” (George Bernard Shaw), „Dacă plângi pentru că soarele a dispărut din viaţa ta, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele” (Rabindranath Tagore). Toate aceste reflecţii2 pot constitui un amalgam fără prea mare impact sau pot fi filtrate în mintea și în sufletul nostru în funcţie de nebănuite afinităţi. Profunzimea sau superficialitatea cu care le abordăm își are, de asemenea, efectul ei.

Sprijinul moralei

Atunci când căutăm resorturile spirituale ale stării depresive, este de așteptat să căutăm, în aceeași zonă a spiritualităţii, și vindecările posibile. Orice asemenea stare este rodul unor frământări de natură morală, fie că e vorba despre deziluzii, culpă morală, disperare, atitudinea renunţării, fie de senzaţia neputinţei de a îmbunătăţi ceva, angoasa inutilităţii de a fi sau absenţa unui sens al lumii. Urmarea lor e dispariţia dorinţei de a trăi și aceasta are totdeauna un resort moral.

În domeniul filosofiei, al moralei, se consideră că operele stoicilor oferă o problematică de referinţă, iar abordarea lor poate ameliora o gândire întunecată, maladivă. Unii autori au plasat morala stoică pe același plan de spiritualitate cu morala creștină sau chiar mai presus de ea. Astfel, în secolul al XVI-lea, Justus Lipsius afirma despre Epictet, filosoful sclav: „Puţini sunt creștinii a căror credinţă să se fi ridicat la atâta înălţime sublimă.”3 Sir John Lubbock scria: „În fruntea tuturor moraliștilor necreștini trebuie să pun Manualul lui Epictet.4 Goethe admitea că filosofia stoică a rezonat în sufletul lui mai mult decât cea a lui Platon sau Aristotel.5

O abordare comparativă a celor două tipuri de morală – cea stoică și cea creștină – relevă anumite asemănări, dar și deosebiri, pe care le vom rezuma în continuare. Astfel ambele morale accentuează valorile demnităţii omului și ale libertăţii lui interioare, ce ar trebui prezervate în ciuda asperităţilor și ispitelor vieţii.

Regula de aur a stoicilor s-ar formula astfel: Fiind conștienţi de perisabilitatea fiinţei umane, să ne adaptăm împrejurărilor obiective și să preţuim timpul de graţie (Kairos) al actului potrivit; armonizarea celor două cu predestinarea pot aduce fericirea. Seneca (4 î.Hr.-65 d.Hr.) scrie: „Înţeleptul e deasupra oricărei batjocuri sau pângăriri.”6 Epictet (50-130 d.Hr.) îndeamnă: „Nu căuta să meargă lumea după voia ta, ci îndreaptă voia ta după mersul lumii. Și vei ieşi bine.”7 Iar împăratul Marcus Aurelius (121-180 d.Hr.), contemporan primilor creștini, scria: „Orice păţești, ţi-a fost predestinat de la începutul lumii și înlănţuirea cauzală a înnodat împreună, din vecie, viaţa ta cu soarta asta a ta.”8

Regula de aur a conduitei creștine a fost formulată, conform evangheliștilor, în primul secol, de către Iisus Hristos Însuși, conectând ideatic și valoric Noul Testament cu Vechiul Testament: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea și Prorocii.”9 Este, în mod evident, o perspectivă mai generoasă și mai liberă asupra interacţiunii dintre oameni.

În viziunea stoică, binele este echivalat cu cultivarea virtuţii, acţionând asupra aspectelor care depind de noi: înţelepciunea, voinţa, caracterul, aspiraţia spre perfecţiune, percepţia asupra realităţilor obiective. O virtute înaltă a moralei stoice este voinţa proprie, prin puterea căreia omul își poate menţine demnitatea și libertatea interioară, chiar împotriva constrângerilor și vicisitudinilor vieţii, chiar cu preţul morţii sau al sinuciderii. Astfel Marcus Aurelius îndeamnă: „Nu îngădui să-ţi fie robită raţiunea, nici să fie pradă pornirilor contrare vieţii sociale, nici să cârtească împotriva a ceea ce ţi-a fost hărăzit, contra celor ce se întâmplă în prezent sau să se teamă de ce va fi în viitor.”10 Iar Epictet afirmă: „Nu fenomenele naturii chinuiesc pe oameni, ci părerile lor despre dânsele. Aşa, bunăoară, moartea n-are nimic de temut, cum găseşte şi Socrate. Dar părerea noastră, arătând-o îngrozitoare, o face într-adevăr îngrozitoare. De aceea, la orice piedică, durere sau nenorocire, tu nu da vina pe altul decât pe tine, adică pe părerea ta.”11

Morala creștină plasează binele sub imperativul datoriei, dar natura acestei datorii arată un ideal mult mai generos, al dragostei faţă de Dumnezeu și faţă de toţi semenii, chiar și de dușmani. Apostolul Pavel susţine că dragostea este împlinirea Legii.12 Iar Iisus îndeamnă: „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiţi și voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaște toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”13

Contrastele ideatice și valorice dintre cele două morale se accentuează astfel:

1. Morala stoică exacerbează puterea voinţei omului de a se ridica deasupra oricăror provocări (ceea ce s-a numit superbia, sau „trufia stoică”14), pe când morala creștină recunoaște limitele voinţei umane; ceea ce a făcut necesară jertfa hristică, tocmai pentru ca omul să fie ajutat prin harul lui Dumnezeu să se opună ispitelor și păcatelor. Așa cum scria Immanuel Kant, „ceea ce natura nu poate în noi, harul împlinește, numai să fi întrebuinţat natura (adică propriile noastre forţe) în măsura posibilului”15.

2. Raţiunea jertfei hristice rezidă tot în iubire: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică.”16 În acest context mundan-transmundan al iubirii, omul nu e niciodată singur și neajutorat. Or, în contextul stoic al lumii preponderent ostile, viaţa omului poate fi eroică, dar resursele de luptă sunt doar interioare. Așa cum o arată și substantivul „stoicism”, este vorba de o atitudine de resemnare în faţa fatalităţii, de rezistenţă la încercări, de luptă dramatică, însă această zbatere este lăsată în urmă prin perspectiva mult mai luminoasă și plină de speranţă a creștinismului, care se fundamentează pe însăși iubirea divină pentru om, o iubire „incomprehensibilă pentru cei care n-au gustat din ea”17, cum remarca un teolog francez.

3. Morala stoică pare concepută „la rece”, ca un ghid de salvare, de evitare sau reducere a suferinţei în această lume neperfectibilă, pe când cea creștină oferă „la cald” o perspectivă ocrotitoare prin figura unui Dumnezeu ca Tată ceresc, care Își veghează, călăuzește, ocrotește și povăţuiește copiii. Există pasaje biblice care, din perspectiva stoică asupra divinităţii, ar fi de neînţeles: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi.”18 „Vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”19 „În lume veţi avea necazuri,dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”20

Pare evident și limpede acum, pentru orice om cuprins de tristeţe, neliniște sau depresie că morala creștină îi poate fi un sprijin mai bun în încercarea de a ieși la liman, de a-și consolida speranţa prin credinţă. Este suficient să-și întindă mâna pentru a primi darul ceresc.

1 Gabriel Dinu, „Depresia, două viziuni: a celui care suferă şi a psihoterapeutului”, accesat 22 apr. 2016, psihosolutii.ro

2 Vezi site-urile „Citate celebre, proverbe, famous quotes”, „Cuvinte celebre” şi „CitateCelebre.net”, http://www.citate-celebre.com/index.php/2008/08/05/invingerea-piedicilor-greutatilor/; cuvintecelebre.ro; citatecelebre.net

3 Justus Lipsius apud Manualul lui Epictet, „Prefaţa”, Cultura naţională, București, 1925, p. 40.

4 Ibidem, p. 8.

5 Ibidem.

6 Gh. Vlăduţescu, I. Bănșoiu, S. Totu (coord.), Istoria filosofiei în texte alese. Antichitatea. Evul Mediu, Paideia, București, 2004, p. 195.

7 Manualul lui Epictet, ed. cit., p. 48.

8 Marcus Aurelius, Către sine însuși, Vestala, București, 2007, p. 131.

9 Matei 7:12

10 Gh. Vlăduţescu, I. Bănșoiu, S. Totu, op. cit., p. 194.

11 Manualul lui Epictet, ed. cit. p. 46-47.

12 Vezi Romani 13:10.

13 Ioan 13:34-35.

14Alain Graf, Marile curente ale filosofiei antice, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 56-57.

15 Immanuel Kant, Despre frumos și bine, vol. II, Minerva, București, 1981, p. 229-230.

16 Ioan 3:16

17 Pierre Teilhard de Chardin, Fenomenul uman, Aion, București, 1997, p. 19.

18 1 Petru 5:7.

19 Ioan 14:27.

20 Ioan 16:33.

SURSĂ:Semnele timpului, mai 2016, ediție tipărită
DISTRIBUIE:
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.