Tinerii născuţi în perioada 1980-2000 par astăzi cea mai dispreţuită generaţie în viaţă. Zilnic se scriu articole pe tema „milenialilor”, care popularizează această atitudine faţă de niște persoane cu nume și drame neștiute. Multe publicaţii avertizează că tinerii de azi sunt generaţia cea mai deprimată și se întreabă de ce, care e vina lor. De fiecare dată când citesc un asemenea articol, mă gândesc la Alex.

Născut în 1999, Alex este la „limita” generaţiei milenialilor. Ne despart 12 ani, dar ne unesc multe lucruri. Unul este o stare de nefericire trăită în școală. Pe vremea mea, se chema „emo”, desemnând un copil prea sensibil, prea trist, prea solitar, prea rușinos, prea-prea. În ziua de azi, pentru aproape orice problemă emoţională se folosește termenul „depresie”. La extremă, fetele care nu pot să își cumpere geanta dorită vor spune că suferă de depresie. După o anumită vârstă, unii adolescenţi înţeleg că este vorba despre ceva serios și sunt mai atenţi la episoadele prin care trec și la felul în care comportamentul celor din jur îi afectează.

Am înţeles și eu că sunt „emo”, dar fiind ceva perceput mai mult ca un curent cultural nu am fost conștientă că ar trebui să mă analizez. Acum degeaba cunosc simptomele depresiei, dacă nu mai ţin minte dacă le aveam sau nu. Aceasta m-a făcut să mă întreb dacă depresia la adolescenţi a existat dintotdeauna și doar acum avem vocabularul adecvat pentru a o analiza sau este ceva nou pentru acest segment de vârstă, cum susţin unele studii. „Eu am o problemă”, îmi spune Alex, „în clasa a opta am avut o depresie.” Pentru că știu cum tind copiii să maximizeze elementele dramatice, am vrut să înţeleg dacă el știe ce înseamnă să ai depresie și cine i-a spus că a suferit de așa ceva. Deși nu i-a explicat nimeni, el leagă corect episodul de o perioadă în care se simţea trist și singur și în care a început să adopte un comportament riscant, să fumeze, să consume alcool și diverse alte lucruri.[1] Am fost curioasă să aflu ce anume a declanșat un asemenea comportament. Am aflat că factorul declanșator a fost presiunea examenului de Capacitate, faptul că i se atrăgea mereu atenţia asupra unui posibil eșec. Un liceu prost ar fi însemnat o facultate proastă, care ar fi dus practic la ratarea vieţii – aceasta era cam singura perspectivă care îi era înfăţișată de părinţi, fraţi, profesori.

Un liceu prost ar fi însemnat o facultate proastă, care ar fi dus practic la ratarea vieţii – aceasta era cam singura perspectivă care îi era înfăţișată de părinţi, fraţi, profesori.

Nu a intrat la un liceu prost, dar a rămas cu anxietate și crize de nervi, în care totul se reduce la un „Nu mai suport!”, ce denotă mai degrabă suferinţă decât rebeliune, mai degrabă neputinţă decât încrederea celui care se poate rupe de lume într-un mod asumat. Este nesigur pe el și pesimist în ce privește viitorul, capacitatea de a-și asigura un „trai decent, adică să poţi să le cumperi copiilor ce îţi cer,” și posibilitatea de a avea o familie fericită. Îmi dau seama că, din anumite puncte de vedere, Alex este mai matur decât eram eu la vârsta lui și că eu am ars mai greu etapele necesare pentru a ajunge la aceeași listă de dorinţe, pe care o găsesc de bun-simţ și neegoistă. Amândoi am făcut-o singuri, fără a face publicitate problemelor noastre, dar el o face în acest climat mult mai ostil și agresiv, în care societatea pare grăbită să îi penalizeze și să îi neutralizeze cu pastile pe tinerii cu probleme emoţionale, mai degrabă decât să îi asculte și să îi înţeleagă. Mai mult decât orice, aceasta este concluzia unei călătorii aprofundate în spaţiul sociologic american, în care cercetătorii încearcă să determine caracteristicile generaţiei milenialilor și diferenţele faţă de generaţiile anterioare.

Pierduţi în căutarea adevărului

Încercarea de a afla ceva concret despre tinerii din ziua de azi pare să fie varianta modernă a încercării de eliberare a minotaurului prins în labirintul legendelor grecești. Când crezi că l-ai văzut și o pornești spre ieșire, totul se desface și vezi că te-ai afundat și mai mult în inima labirintului. Poate sună destul de dramatic, însă dramatice sunt și consecinţele reale ale acestei „telenovele” sociologice ieșite de sub control.

dreamstime_xl_41029008

Primele cărţi scrise despre mileniali nu doar că erau pozitive, ci elogioase. Cea mai cunoscută dintre ele, Millennials Rising – The Next Great Generation[2] (Ridicarea milenialilor – următoarea generaţie măreaţă) este scrisă de Neil Howe și William Strauss, care au introdus termenul „milenial” în vocabularul uzual. Publicată în 2000, cartea îi portretizează pe tineri drept optimiști, încrezători în viitor, cooperanţi, civilizaţi, implicaţi în comunitate și mediu și interesaţi de guvernare, iar autorii apreciau că în momentul în care aceștia vor începe să se concentreze pe comunitate și pe renaștere civică, America va atinge Nirvana. Alţi cercetători au venit cu concluzii similare. În cartea Generation We3 (Generaţia „Noi”), publicată la opt ani distanţă faţă de prima, autorii Eric Greenberg și Karl Weber susţin că noua generaţie „este non-cinică și aplecată spre civism. (…) Prin comparaţie cu generaţiile trecute, această generaţie este mult mai angajată politic.”4

Între cele două poziţii, s-a ivit în anul 2006 cartea Generation Me5 (Generaţia „Eu”), publicată de Jean Twenge, care susţinea opusul: tinerii de azi sunt „o armată de mici narcisiști”, total neinteresaţi de mediu, de politică sau de civism și care își pavează singuri drumul spre depresie, fiind total neadaptaţi la viaţa reală, în care insuccesele se izbesc de natura lor profund narcisistă. Un studiu mai recent și complex, publicat de Pew Research în 2010, ne întoarce la o imagine similară cu cea publicată de cercetători în 2000: milenialii sunt deschiși la schimbare, conectaţi cu cei din jur, încrezători în viitor, respectuoși faţă de cei mai în vârstă, dar neentuziasmaţi de politică și de liberali.6 Concluziile la poluri opuse au dus la un adevărat război între sociologi, de tipul generaţia „eu” versus generaţia „noi”.

Este ușor de intuit cu ce tabără s-a aliat presa. Spre deosebire de celelalte, cartea lui Twenge a devenit virală, iar Twenge a devenit un fel de psiholog de serviciu pe la televiziunile americane. Totul se potrivea prea bine cu nebunia selfie ca să nu fie adevărat că tinerii de azi sunt absorbiţi de sine. Nu este de mirare că, în urma succesului, Twenge a mai publicat o carte, denumită The Narcissism Epidemic. Living in the Age of Entitlement7 (Epidemia de narcisism: Trăind în era pretenţiilor), împingând această teorie până în pânzele albe. Însă pe măsură ce a devenit cunoscută publicului, a crescut și numărul colegilor lui Twenge care critică rezultatele studiilor ei. Prin urmare, ea a început să își facă singură dreptate, publicând comentarii online și chiar acuzând un jurnal de specialitate de partizanat.8 Nu ar fi de neînchipuit, având în vedere că unele jurnale s-au transformat în ringuri de box, publicând o serie de studii tip „replică la replică la replică” între Twenge și unii dintre criticii ei (Jeffrey Arnett, Kali Trzesniewski, Brent Donnellan). Astfel, experţi de top în studii generaţionale se acuză reciproc de subiectivism, suprainterpretare a datelor, lacune de logică și rea-voinţă, fiecare păstrându-și partea de dreptate pe motivul că „n alţii cred ca mine”.

Fiecare tabără are partea ei de dreptate. Cărţile de bază ale celor două poziţii antagonice, cea publicată de Howe și Stauss și cea publicată de Twenge, sunt lecturi egal de dezamăgitoare pentru cineva interesat mai degrabă de măsurătorile sociologice decât de compunerea brodată pe lângă ele. Twenge are dreptate să îi acuze pe Howe și Stauss că au plecat de la o premisă și au căutat elementele care să o valideze. Cartea lor este ca un puzzle format din studii de mică amploare și dispersate în varii domenii, locaţii și subiecte, ale căror rezultate puse laolaltă compun o anumită imagine, dar nu demonstrează nicio legătură de cauzalitate. În afară de aceste studii și de zeci de citări ale unor elevi despre care nu știm nimic, preluate din știri online scoase din context, și până la citate din melodiile lui Britney Spears și Backstreet Boys, autorii nu au demarat decât două sondaje. În primul, au fost intervievaţi 200 de profesori în legătură cu diferenţele între elevii de azi și cei de acum 10 ani (o măsurătoare care se bazează pe amintiri și care presupune un subiectivism inerent). În al doilea sondaj, 600 de elevi din patru școli au răspuns la întrebări despre ei, familie și profesori, despre care nu sunt date mai multe detalii. Niciun rezultat nu a fost comparat cu măsurători făcute când generaţiile trecute aveau aceeași vârstă, prin urmare nu se prea poate conchide nimic despre cum diferă o generaţie de alta.

Twenge are avantajul de a fi singura care își bazează rezultatele pe comparaţii intergeneraţionale, mergând înapoi în timp până în anii 1920 și comparând sondaje care conţin răspunsurile a peste un milion de tineri. Aceasta nu înseamnă că metoda ei nu e afectată de erori. În primul rând, rezultatele sunt greu de comparat, fiindcă Twenge a adăugat la generaţia milenialilor încă 10 ani, perioada 1970-1980, care, conform regulii generale, face parte din generaţia predecesoare, cunoscută drept generaţia „X”. În al doilea rând, deși Twenge pretinde că doar a urmărit firul roșu al cercetării, care a dus-o la problema narcisismului, este evident că este la fel de subiectivă ca cei pe care îi critică. Generation Me este o reculegere nostalgică a vremurilor apuse, plină de ironii la adresa actualei generaţii, poziţia autoarei fiind destul de clară: „Sunt aceste schimbări bune sau rele? Depinde pe cine întrebi. Felul în care interpretezi trendurile generaţionale depinde de generaţia din care faci parte. Însă, indiferent care este opinia ta, este clar că libertatea individuală a câștigat încă o dată în detrimentul regulilor sociale stricte. Nu uitaţi prezervativele.”9 (Poate nu este o întâmplare că aceasta este poziţia cuiva născut în 1971 și care aparţine de fapt altei generaţii.) În altă ordine de idei, și această carte este alimentată de citate din cultura pop (filme sau actori) pentru a valida concluzii sociologice10, dar și de citate obţinute de la studenţi, care întâmplător sau nu, scot în evidenţă doar poziţii narcisiste. Acestea fac parte din 200 de eseuri pe care autoarea le-a cerut studenţilor ei de la Universitatea din San Diego și care nu au fost contabilizate în niciun fel astfel încât să știm dacă citatele folosite reflectă regula sau excepţia. Dar acestea nu sunt nici pe departe cele mai importante critici care i-au fost aduse.

Narcisiști și deprimaţi, și nicicum altfel

Sunt tinerii de azi mai deprimaţi decât erau părinţii sau bunicii lor la aceeași vârstă? Sunt mai narcisiști decât erau ei? Dacă răspunsul este „da” la ambele întrebări, este a doua problemă cauza primeia? Twenge răspunde afirmativ la toate întrebările, care formează pe scurt teza cărţilor sale. Însă, analizată de alţi experţi în domeniu, teoria se clatină.

dreamstime_xl_41759198

Pentru cărţile ei, Twenge a folosit date din trei mari surse, „Monitoring the Future” și „The American Freshman” (sondaje cu întrebări pentru studenţi, care au luat pulsul angajamentului civic încă din anii 1960), și „Narcissistic Personality Inventory” (NPI) – metodă de măsurare a narcisismului ca trăsătură de caracter în cercetarea psihologică și sociologică, apărută în 1979. Comparând rezultatele obţinute în timp de primele două surse, concluzia a fost că tinerii de azi sunt mai puţin empatici, mai puţin interesaţi de problemele sociale și au un comportament egoist, care produce pagube mediului înconjurător. Când alţi cercetători (Trzesniewski și Donnellan) au vrut să verifice rezultatele analizând aceleași date din „Monitoring the Future” și din NPI, au găsit că într-adevăr unii indicatori au crescut, dar alţii au scăzut, concluzionând că „în perioada 1976-2006 nu există schimbări semnificative în egocentrism, individualism, stimă de sine, importanţa acordată statului social, fericire, satisfacţie, singurătate, comportament antisocial, activitate politică sau angajament civic.”11 Twenge a refuzat să admită validitatea acestui test pe motiv că cei doi au preluat cele mai recente date de la studenţi din trei campusuri americane „cu populaţii și culturi foarte diferite”, adică au comparat mere cu pere. Alţi cercetători însă au apreciat că eșantionul acesta este mai consistent ca număr și mai variat faţă de cel folosit de Twenge, de la o singură universitate cu profil de cercetare și deci nereprezentativ pentru toţi tinerii adulţi.

Aceasta pare o luptă de opinii, dar concluziile lui Twenge sunt contrazise și de alte dovezi. Studiul publicat de Pew Research în 2010 – care compară propriile date obţinute în ultimii 20-30 de ani din sondaje pe probleme politice și sociale – arată, printre altele, că implicarea politică variază chiar pe termen scurt. După un declin al prezenţei la vot în anii 1990, rata pentru categoria de vârstă 18-29 de ani a crescut în 2004, iar în 2008 s-a înregistrat chiar cea mai mică diferenţă între prezenţa pe categorii de vârstă din 1972 până în prezent, după care interesul tinerilor a început să scadă din nou.12 Aceasta arată că interesul faţă de politică ar avea mai mult de-a face cu oferta politică decât cu o anumită caracteristică a unei generaţii. De fapt, cercetătorii Pew își încep analiza cu un avertisment asupra imposibilităţii de a evidenţia cu exactitate diferenţele dintre generaţii și de a le înţelege, cu atât mai puţin de a le analiza de-a fir a păr. Orice studiu asupra diferenţelor intergeneraţionale trebuie să fie însoţit de o doză sănătoasă de smerenie, spun cercetătorii Pew, ceea ce nu se regăsește nici la Twenge, nici la criticii ei.

Presupunând totuși că Twenge are dreptate, rămân în continuare obiecţii legate de metoda NPI, care este folosită de cercetători în lipsa unui instrument mai bun, însă care este din ce în ce mai contestată. NPI13 este un chestionar cu 40 de itemi, care obligă la alegerea unor răspunsuri închise ce s-ar putea să nu reflecte întocmai realitatea. Unii itemi vizează caracteristici narcisiste, în timp ce alţii s-ar încadra la o personalitate normală și ar fi chiar de dorit, de exemplu „Îmi place să îmi asum responsabilitatea pentru deciziile luate”. Aici este o problemă de interpretare. Lui Twenge, de exemplu, i se pare relevant că Eric Harris, unul dintre autorii masacrului de la liceul Columbine a fost înregistrat la un moment dat punând mâna pe o armă și spunând: „Nu ar fi tare să primim respectul pe care îl merităm?”. Legat de aceasta, Twenge scrie în paranteze: „Îngrozitor de similar cu itemul din NPI «Insist să primesc respectul care mi se cuvine.»”14 Astfel de legături între informaţii nu sunt puţine în cartea ei. Alţi cercetători, precum Jeffrey Arnett, care de 20 de ani vorbește cu tinerii adulţi și scrie despre ei, a acuzat-o pe Twenge că, folosind această metodă, a „suprainterpretat” datele și că a demonizat o întreagă generaţie.15

Lămurirea acestui conflict este importantă, pentru că Twenge concluzionează că tinerii de azi sunt mai deprimaţi pentru că sunt narcisiști. Există un consens printre cercetători că narcisismul duce la anxietate, depresie și la efecte negative cuantificabile în societate, cum ar fi abuzul de substanţe, sarcini nedorite la adolescenţi, creșterea ratei criminalităţii etc. Și atunci, se întreabă Arnett, cum se explică că în prezent toţi acești indicatori sunt pe o pantă descendentă – lucru recunoscut și de Twenge. Dacă explicaţia simplă este că Twenge se înșală, cercetătoarea susţine că legalizarea avortului în 1973 este responsabilă pentru acest trend. Mai exact, „după această perioadă, milioane de copii nedoriţi pur și simplu nu s-au mai născut. Acești copii – toţi nedoriţi și mulţi dintre ei săraci – cel mai probabil ar fi comis delicte ca adolescenţi și tineri adulţi. Dar asta nu s-a întâmplat, pentru că nu s-au mai născut.”16

Trecând peste această logică problematică și presupunând, încă o dată, că Twenge ar avea dreptate, trebuie să vedem dacă statisticile oficiale confirmă că depresia este în creștere, și nu doar în America, ci peste tot în lumea civilizată și în curând și în ţările în curs de dezvoltare, care încep să se expună la cultura americană, avertizează ea. M-am mirat să văd că una din ţările menţionate este Germania, care este constant în topurile anuale ale celor mai „fericite” ţări. Într-adevăr, un studiu Gallup din 2011 contrazice generalizările lui Twenge: în Germania sunt raportate mult mai puţine cazuri de depresie decât în SUA, cu o diferenţă de la 17% la 9%.17 Tot acest studiu arată că în SUA, Germania și Marea Britanie, grupa de vârstă 18-29 de ani are cele mai mici procentaje la raportarea unui diagnostic de depresie în perioada analizată. Statisticile Centrului de Prevenţie și Control al Bolilor din SUA pentru perioada 2005-2006 arată și ele că cea mai afectată grupă este cea de 40-59 de ani.18 Există însă și studii care arată contrariul: în 2010 segmentul cel mai expus era 20-40 de ani19, iar rata sinuciderilor în SUA este mai mare acum decât în timpul Marii Depresiuni.20 Aceste date arată că ratele depresiei și ale suicidului variază în principal în funcţie de starea economiei și de factorul demografic, plasându-ne azi într-o criză economică nerezolvată și cu o populaţie îmbătrânită. Acești factori și alţii de natură socială, cum ar fi numărul mare de copii crescuţi de un singur părinte, abia sunt aduși de Twenge în discuţie. În final, statisticile cu privire la prevalenţa depresiei la nivel global sunt atât de variate, încât un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din 2015 atrage atenţia că, „în ce privește depresia, deși se știe că este o afecţiune comună, datele nu sunt în măsură să ofere estimări de încredere cu privire la trendurile regionale și globale”21. Aceasta ar trebui să le mai taie avântul celor care propovăduiesc o apocalipsă via depresie.

S-a răcit. S-a răcit iubirea

Nu ar fi o problemă cu aceste studii, dacă presa nu le-ar lua ca literă de lege și nu s-ar crea o presiune publică de a acţiona conform rezultatelor prezentate în ele. În ultimul deceniu, pare că SUA a devenit obsedată de creșterea și educarea copiilor. O întreagă industrie de marketing social încearcă să îi educe pe părinţi cum să aibă copii mai buni. Organizaţiile care veghează asupra drepturilor copiilor s-au înmulţit și au atras interesul sferei politice, care a creat programe sociale ce pun presiune asupra profesorilor să obţină anumite rezultate. Naţiunea trebuie să producă o generaţie după o formulă precisă: mai creativă, mai liberală, dar și mai sceptică, mai bine crescută, mai ambiţioasă, mai muncitoare, mai civică. Este normal ca, în aceste condiţii, copii crescuţi în pepiniera perfecţiunii să nu accepte decât perfecţiune de la structurile în care trebuie să trăiască și să activeze. Aceasta poate fi o sursă de mari schimbări sociale în bine sau de frustrări și mai mari.

dreamstime_xl_58608699

Amuzant este faptul că publicul american nici măcar nu crede că există vreun conflict major între generaţii, iar într-o bună măsură toată lumea tinde în continuare spre aceleași valori în viaţă: familia este pe primul loc, să fii un părinte bun contează cel mai mult, iar faima și banii sunt printre cele mai puţin importante ţinte, chiar și printre cei care au crescut cu YouTube și reality-showuri.22 Aceasta arată cât de artificială este toată problema și cât de iresponsabile sunt atât presa, cât și comunitatea știinţifică. Am fost mirată să văd că toate analizele sociologice s-au făcut apelând preponderent la chestionare. Toată lumea încearcă să stabilească care sunt atitudinile tinerilor și ce se ascunde în spatele unor acţiuni și nimeni nu s-a obosit să stea de vorbă cu ei, când există multe alte tehnici de măsurare, precum observaţia sau ancheta prin interviu, recomandate pentru cercetarea și înţelegerea credinţelor și atitudinilor.23 Poate că sociologia a avansat atât de mult, încât a uitat că a pornit ca parte din știinţele dedicate înţelegerii sensului acţiunii umane, nu a lucrului însuși. În acest sens, filosoful german Wilhelm Dilthey spunea: „Explicăm lucrurile, dar pe oameni îi înţelegem.”24

În liceu, l-am avut ca profesor de logică și filosofie, atât la școală, cât și la pregătirea pentru admiterea la facultate, pe domnul profesor Gabriel Săndoiu. Nicio oră de meditaţii nu începea cu dictare. Ne uitam cu binoclul la bufniţele din curtea blocului în timp ce dânsul descosea tendinţele mele emo. Spre rușinea mea, după cum eram obișnuită după atâţia ani de școală, tot ca un papagal am învăţat și filosofia, pe care am și uitat-o, dar caracterul acestui om s-a întipărit profund în mintea mea. Invitat la emisiunea „Garantat 100%”25, a fost întrebat dacă experienţa sa ca profesor le dă dreptate celor care spun că „puștimea asta e complet tembelizată, complet lipsită de valori, înstrăinată, profund imbecilizată, nu au nicio șansă, sunt sălbatici, nu sunt așa cum eram noi, sunt pierduţi iremediabil”. Profesorul a răspuns: „Paseismul este o prostie instituţionalizată, pe care și copiii o deprind în școală. Ca elev de liceu, eu nu am avut nivelul pe care îl au copiii mei de liceu, nu aveam ţinuta lor… Diferenţele dintre profesori și elevi sunt accidentale, nimeni nu are nicio vină că s-a născut într-o anumită generaţie.” Dar „profuʼ” este un om aparte, care nu și-a pierdut iubirea pentru copii și pentru ceea ce face. El preferă să nu bănuiască copiii de comportamente „aberante” când cer să meargă în timpul orei la toaletă, pentru că „firesc este să îţi menţii expectanţa de normalitate… Forţa unui mit nu depinde de faptul că mitul are sau nu acoperire în realitate.” El nu îi ridică pe copii în picioare să răspundă la oră, pentru că aceasta nu face decât să îi înveţe cel mai vechi proverb românesc – „Capul plecat, sabia nu-l taie.” El știe că, dacă tratezi bine un om, adică normal, omenește, o să obţii reacţii extrem de frumoase, de care „ne văduvim, așteptându-ne din capul locului ca ăsta să facă o porcărie, pe care noi o anticipăm și o contracarăm”.

Spre rușinea mea, după cum eram obișnuită după atâţia ani de școală, tot ca un papagal am învăţat și filosofia, pe care am și uitat-o, dar caracterul acestui om s-a întipărit profund în mintea mea.

Adevărul este, așa cum spune jurnalistul David Sarasohn, că „ce e cel mai înfricoșător lucru la copiii din ziua de azi este ce cred adulţii despre ei”. Copil fiind, eu am avut norocul să-l cunosc pe acest profesor, care, prin comportamentul lui faţă de mine, să mă înveţe că toţi „copiii sunt făcuţi de Dumnezeu. Celelalte sunt făcute de noi. Nu sunt de comparat. (…) Ăia care sunt ai tăi, sunt iubiţi fără examen.” Mă întreb cum ar arăta statisticile sociologilor dacă Alex și alţi tineri ca el, din toată lumea, ar avea măcar o persoană, la un moment dat în viaţă, care să îi înveţe – fără rezerve, fără compromisuri, fără trocuri, fără interese ascunse și fără frică pentru propriul ego – această lecţie a iubirii.

Footnotes
[1]„În cartea Depresia. Calea spre vindecare (Editura Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2015), dr. Neil Nedley enumeră printre efectele depresiei dependenţa de nicotină, alcool, droguri.”
[2]„Cartea lui Home Neil”.

Note

„În cartea Depresia. Calea spre vindecare (Editura Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2015), dr. Neil Nedley enumeră printre efectele depresiei dependenţa de nicotină, alcool, droguri.”
„Cartea lui Home Neil”.