Cine este cel mai fericit om din lume? Pare să fie o întrebare fără sens, dacă acceptăm că fericirea este, mai degrabă, un concept desprins din lumea poveștilor. Totuși, o simplă căutare pe Google dezvăluie un nume: Matthieu Ricard. Un interviu pe care l-a acordat recent este provocator prin accentele pe care le pune.

Pentru mulţi, fericirea poate fi ca o Fata Morgana. Când crezi că ai atins-o constaţi că ţi-a scăpat printre degete. Nu același lucru îl poate spune Matthieu. În vârstă de 69 de ani, călugărul budist tibetan originar din Franţa a fost numit „cel mai fericit om din lume”.

Cum de a obţinut acest impresionant „premiu”, în condiţiile în care Matthieu nu este implicat în vreun business de succes, nu are o viaţă luxoasă, nici măcar o vilă spaţioasă sau o mașină de top? Călugărul a participat la un studiu efectuat pe o perioadă de 12 de ani, de Richard Davidson, un neurolog de la Universitatea din Wisconsin. Cercetătorul a „cuplat” la capul călugărului 256 de senzori și a constatat că, atunci când acesta medita la compasiune, mintea lui emitea alt gen de impulsuri, diferite de cele ale unui om obișnuit.

Eul, veșnica problemă

Scanerul semnala ceva interesant: creierul călugărului producea un nivel de unde gamma, cele legate de conștiinţă, atenţie, învăţare și memorare, „niciodată raportat până acum în literatura specifică neuroștiinţei”, a spus Davidson. Aparatele au dezvăluit, de asemenea, o activitate extraordinar de mare în cortexul prefrontal din partea stângă a creierului şi o activitate mult mai redusă a cortexului prefrontal din partea dreaptă. Cercetătorii cred că acest lucru îi conferă călugărului o capacitate neobişnuită de a fi fericit şi reduce considerabil predispoziţia spre negativitate.

În această direcţie, Matthieu a vorbit cu Business Insider, la Forumul Economic Mondial de la Davos, Elveţia. Sfatul lui pentru obţinerea fericirii este pe cât de banal, pe atât de complicat: „Încetează să mai gândești în termenii: eu, eu, eu.” Mai concret spus, pentru acest practicant al budismului tibetan răspunsul vine din altruism. „Dacă doriţi să fiţi fericiţi”, obișnuiește el să spună, atunci „ar trebui să depuneţi eforturi pentru a fi binevoitori, ceea ce nu numai că vă va face să vă simţiţi mai bine, dar, de asemenea, îi va face și pe alţii să se simtă la fel de bine”. Asta nu înseamnă că ar trebui să le fie îngăduit altor persoane să devină profitoare, avertizează călugărul, dar nici nu se justifică manifestarea unei atitudini distante. „Dacă mintea ta este umplută cu bunăvoinţă, pasiune și solidaritate, aceasta este o stare de spirit foarte sănătoasă  care conduce la bucurie.”

„Atentat” la tipare

Sfaturile călugărului pot fi utile, însă survine o dificultate majoră generată de modul în care ele ar putea fi concretizate. Matthieu nu le rămâne deloc dator celor care vor să facă un pas important spre fericire. Asul din mânecă constă într-o soluţie la care nu prea mulţi s-ar gândi: începe să îţi antrenezi mintea ca și cum te-ai pregăti pentru un maraton, dar prin meditaţie. „Dacă mă antrenez, s-ar putea să particip la maraton. S-ar putea să nu devin un campion olimpic, dar există o mare diferenţă între a te antrena și a nu te antrena.” Din această atitudine de perseverenţă se poate naște fericirea. Poate părea ciudată concluzia călugărului tibetan, dar „fericirea este o abilitate care poate fi antrenată”.

În opinia sa, „meditaţia nu este doar o metodă de relaxare, ci ceva care îţi schimbă în mod complet creierul — cu alte cuvinte, schimbă ceea ce eşti”, declara cu o ocazie anterioară. Matthieu nu ascunde faptul că meditează uneori zile întregi, fără a se plictisi, și recunoaște că este o persoană, în general, fericită (deși el consideră că sintagma de „cel mai fericit om” este o exagerare care poartă amprenta presei). Însă, pentru a nu lăsa pe cineva în confuzie cu privire la soluţia propusă de el, călugărul oferă un standard pe care îl consideră ușor de realizat: 15 minute pe zi de meditaţie. Iar cine practică acest exerciţiu timp de vreo 50 de ani, așa cum a făcut-o Matthieu Ricard, poate fi mult mai sigur că face pași decisivi spre fericire.

Noutate sau doar ignorare?

Este suficientă o trecere în revistă a studiilor efectuate în privinţa rolului meditaţiei în viaţa umană pentru a concluziona că onestul călugăr tibetan nu aduce nicio inovaţie. Meritul său constă însă în faptul că practică ceea ce spune. Cercetătorii au atestat nenumăratele efecte benefice ale meditaţiei. Iar în această privinţă, meditaţia de sorginte budistă are atuurile sale, călugării tibetani fiind maeștri în arta meditaţiei. În aceste condiţii, este inevitabil să nu ne punem întrebări cu privire la civilizaţia occidentală, una majoritar creștină, dar cu accente care denotă lipsa fericirii. Putem presupune că rugăciunea creștină este mai puţin eficientă decât meditaţia budistă? Sau poate că în practica creștină s-a strecurat obiceiul rostirii rugăciunilor fără a mai exista și timpul de meditaţie aferent.

Civilizaţia occidentală trăiește într-un ritm trepidant. Viteza a devenit o normă zilnică de evaluare. În consecinţă, meditaţia este demodată, cu toate că ea ar trebui să facă parte din exerciţiul spiritual (și nu numai) zilnic. În final, constatăm că nu am câștigat niciun premiu, din contră, este posibil să îl fi pierdut chiar pe cel avut la dispoziţie. Căutarea fericirii în alte direcţii poate fi tumultuoasă și destul de obositoare. În schimb, altruismul și meditaţia (fie și ca o întrerupere din circuitul vieţii) pot constitui soluţiile ideale care să dea un nou start existenţei. Matthieu Richard, de pe înălţimile Tibetului, este un exemplu viu că viaţa poate fi trăită frumos și fără excese.

DISTRIBUIE: