Suntem români, dar și nefericiţi. Este un fapt, care a fost confirmat statistic de mai multe ori. Motive ar fi suficiente, de la situaţia financiară precară, la deziluziile pe care le trăim mult prea des.

A fost odată o prinţesă care avea de toate. Totuși, se plictisea. Îi urmărea pe copiii zglobii de pe stradă care radiau de fericire.  Tânjea după un strop din bucuria lor. În schimb, tristeţea îi întuneca sufletul, iar părinţii căutau leacuri miraculoase. Într-un final, familia regală i-a promis că o va ajuta să se încalţe cu pantofii celui mai fericit copil. După îndelungi căutări, iscoadele au venit cu verdictul: „Cel mai fericit copil din tot regatul nu are pantofi!“

Este doar o poveste. Una cunoscută, care introduce în subsidiar ideea că fericirea este apanajul celor săraci. Acceptând această concluzie ca o axiomă, am putea deduce că românii (în condiţiile în care 2 din 5 români trăiesc în sărăcie) ar trebui să fie campioni la fericire. Lucrurile sunt departe de a fi așa. Din contră, conform unei cercetări recente, România chiar are probleme în acest domeniu. Se poate spune că este chiar corigentă la „fericire“, nefiind prima oară când statisticile evidenţiază același lucru. Acum, ţara noastră chiar are ca parteneră de clasament Zambia.

În schimb, Elveţia, Islanda, Danemarca şi Norvegia sunt cele mai fericite ţări din lume, potrivit Raportului Mondial al Fericirii pe 2015 (World Happiness Report 2015), realizat cu sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). România este abia pe locul 86 din cele 158 ţări chestionate. Chiar și moldovenii stau mai bine, aceștia ocupând un onorant loc 52.

Provocările studiului

O privire chiar și fugitivă asupra topului primelor cele mai fericite 10 ţări din lume ar indica faptul că bogăţia este strâns asociată cu nivelul de fericire. Bogăţia a fost un indicator important în măsurarea nivelului de fericire, dar nu a fost singurul.

Acest aspect reiese chiar din declaraţia autorilor, care susţin că au luat în calcul şase variabile care să permită configurarea unei concluzii despre nivelul de fericire. Acești indicatori au fost produsul intern brut pe cap de locuitor, suportul social, speranţa de viaţă, libertatea de a alege, generozitate şi lipsa corupţiei. Interesant de observat este faptul că două dintre aceste variabile (suportul social şi generozitatea) sunt relativ independente de dezvoltarea economică sau de sistemul politic al ţării. Importanţa lor în evoluţia fericirii explică de ce unele ţări relativ sărace şi slabe din punct de vedere instituţional au o populaţie mai fericită decât cele mai puternice democraţii occidentale. De exemplu, SUA nu a reușit să ocupe un loc în top 10.

Banii chiar nu aduc fericirea

De ce în ţările nordice este posibil ceea ce la români (și nu numai la ei) este doar un vis? Autorii studiului au sugerat o explicaţie pertinentă. Este vorba despre sistemul de susţinere socială. De exemplu, Islanda are cel mai mare procent al oamenilor care spun că au pe cine să se bazeze în timp de criză. Cu alte cuvinte, oamenii sunt mai fericiţi când se simt împliniţi din punct de vedere social. Același lucru îl confirmă un studiu realizat în 2012 de Gallup pe aproape 150.000 persoane din întreaga lume. Surprinzător e faptul că multe dintre campioanele fericirii (7 dintre primele ţări fiind din America Latină) „o duc rău“, dacă privim lucrurile din perspectiva metodelor tradiţionale de a măsura bunăstarea.

Prin contrast, cei care au avut tendinţa cea mai slabă de a raporta emoţii pozitive (doar 46%) au fost locuitorii din Singapore, o provincie cu un nivel economic și educativ extrem de crescut. Chiar dacă sondajele nu indică întotdeauna același clasament, important de reţinut este faptul că, indiferent de iniţiatori, studiile spun cam același lucru: nu totul se rezumă la bani. Există factori de ordin sociali care cântăresc decisiv.

Cine sunt mai „reci“, românii sau nordicii?

Concluzia pare să fie surprinzătoare fiindcă nu corespunde unei stereotipii legate de nordici. Acreditaţi cu ideea că sunt oameni reci, distanţi, nordicii nu păreau să se afle în situaţia de a servi ca model în ceea ce privește construirea fericirii. Din contră, mai degrabă românii ar avea un atribut suplimentar în această privinţă, recomandându-se ca un popor de o ospitalitate ridicată. A fost suficient să apară studiul amplu despre profilul psihologic al poporului român, coordonat de echipa de la Cluj, pentru ca această opinie favorabilă pe care o au românii despre ei înșiși să intre deja în zona miturilor. Ea vine, probabil, și pe fondul lipsei crescute de încredere pe care români o manifestă unii faţă de ceilalţi.

Acestea pot fi motive suficiente pentru a acredita ideea că românilor le este greu să constituie o comunitate, adică sunt deficienţi în conturarea unui ingredient fundamental în compoziţia fericirii. În aceste condiţii, nu este deloc surprinzător faptul că cele mai fericite ţări ale lumii au populaţii mici.

Unde este soluţia?

Și atunci, cât de reușite pot fi iniţiativele de creștere a gradului de fericire, așa cum este, spre exemplu, existenţa unui Institut pentru Fericire? Intenţiile coordonatorilor pot fi lăudabile fiindcă vin în întâmpinarea unei mari nevoi cu care se confruntă societatea românească. „Fericirea se învaţă“, insistă să ne convingă un studiu despre psihologia pozitivă oferit de acest institut. Specialiştii Institutului pentru Fericire susţin că „psihologia pozitivă este ştiinţa care se află la baza studiului fericirii“, ce „analizează trăiri umane precum bucuria, optimismul, mulţumirea“. Insistenţa pe anumite tehnici și practici (cum este yoga sau alte forme de meditaţii) face ca problema de fond să nu fie, practic, atinsă. Este greu de crezut că fericirea este nu atât rezultatul unor tehnici performante (deși acestea își au utilitatea lor), cât mai mult o problemă de percepţie de viaţă. Iar aceasta nu se rezolvă cu exerciţii de respiraţie și nici cu oferirea de zâmbete forţate, chiar dacă ideea gândirii pozitive este văzută ca un panaceu.

Uităm prea des că fericirea nu este un scop în sine. Ea vine la pachet. Fericirea trebuie căutată mai degrabă într-un sens al vieţii cu valoare socială. Poate că nu este întâmplător faptul că implicarea comunitară în România este mult mai redusă decât în spaţiul european. Experţii punctează că indivizii, atunci când se concentrează mai mult pe sensul vieţii, au tendinţa de a deveni mai implicaţi în problemele societăţii, chiar dacă asta nu le aduce, în mod obligatoriu, și o stare de bine interioară. În lipsa acestui sens comunitar, fericirea îl transformă pe individ într-o fiinţă superficială, egocentrică.

Dacă luăm în calcul și alte studii care arată că nu sunt motive atât de optimiste pentru a miza totul pe forţa„gândirii pozitive“, ar trebui să fim mai circumspecţi faţă de reţetele de succes pe care se grăbesc unii să ni le ofere. În spatele lor rămâne exact ceea ce  are România în momentul de faţă: o stare accentuată de nefericire. Iar soluţia ideală nu constă, în niciun caz,  în mimarea stării de fericire.

DISTRIBUIE: