Știi sentimentul ăla când te uiţi la alţii și ţi se strânge stomacul pentru că ţi se pare că nu ai făcut nimic cu viaţa ta, și o să ajungi acasă și o să continui să nu faci nimic?

Mda… nasol moment. E ca atunci când îţi dă cineva un pumn în plex și, pentru câteva momente, nu știi dacă o să mai respiri ca înainte sau nu. În acea primă miime de secundă de confuzie interioară și paralizie exterioară, nici nu știi dacă ar trebui să te agiţi pentru o gură de aer sau ce să faci. Nu știi dacă mai are sens. Este același amestec de confuzie și paralizie care te face să te simţi ca ultimul ratat și să crezi că e foarte bine să te simţi așa, pentru că nici nu meriţi mai mult. În același timp, ești nervos pe lumea care te-a adus în starea asta. Ai lua-o pe toată, ia-i trage o săpuneală bună, ai mototoli-o strâns de tot în pumn și ai arunca-o la gunoi, pentru că de fapt știi că nu ești tu chiar ultimul prost din curtea școlii, ca să te simţi chiar așa. Apoi te-ai lua și te-ai duce pe altă planetă, unde ai fi singur și apăsarea golului nu s-ar simţi așa de grea.

Nu prea se aseamănă nimic cu acest amalgam de sentimente între inutilitate și nedreptate în ce privește capacitatea de a te face să te rupi de toate și să te sihăstrești într-un pustiu la mare sau la munte, după preferinţele fiecăruia. În același timp, nu există un mix de sentimente mai potent în a te paraliza, astfel încât să nu apuci niciodată să faci asta. Hai să fim seriosi! Dacă ai fi genul de om care să poţi să faci așa ceva, nu te-ai mai trezi atât de des în ipostaza asta. Tu nu vrei de fapt să pleci niciunde, decât la tine acasă, unde să nu vezi pe nimeni și nimic decât o pătură moale, un borcan de Nutella și, dacă criza o cere, și o pungă de Doritos, după care să te uiţi la seriale sau clipuleţe pe YouTube până trece ziua. Ești hotărât ca măcar a doua zi să nu mai stai să te uiţi la vieţile altora pe Facebook.

N-aș putea să apreciez câtă lume se regăsește în această descriere, dar, la câte studii au apărut care leagă depresia de statul pe Facebook, aș crede că e mai degrabă ceva comun. Doar că „depresie” e mult spus în cazul ăsta. Dar ce e? Pură gelozie? Frica de a rămâne în urmă, nedezvoltat, neanderthalian? Frica de a nu avea nimic de spus la întâlnirea de nu știu câţi ani de la terminarea liceului? Dar dacă ai fi cel mai fericit om din lume cu nimicul pe care nu l-ai avea de spus, te-ai mai simţi la fel? Poate vei spune că, așa, proștii și nebunii sunt cei mai fericiţi și că asta nu e o soluţie. Și nu e, dar eu nu asta vreau să spun. Ci mă gândesc că niciodată nu mi s-a întâmplat să cad într-o asemenea stare într-o zi foarte bună. Oamenii încearcă să te saboteze și chiar și tu să te sabotezi în orice moment, dar zilele cele mai bune sunt ferite, cumva puse deoparte, cumva speciale. Sunt zilele alea în care, în loc să spui că faci „bine”, când te întreabă cineva, spui că faci „foarte bine” sau „super”, sau „excelent”, sau doar ai un zâmbet pe faţă care pornește o conversaţie. Conversaţiile care nu trebuiau să existe – dar care iau totuși naștere din intriga unui zâmbet ce ascunde o fericire pe care o vedem din ce în ce mai puţin azi – sunt rare și transformatoare, cel puţin pe moment. Și există un motiv serios pentru raritatea fenomenului.

În goana după fericire, mulţi oameni rămân pur și simplu nefericiţi din simplul motiv că au încurcat borcanele. Ei cred că sunt în căutarea fericirii, dar de fapt sunt cu ochii după altceva, iar în final nu găsesc decât mituri și povești. Tindem să credem, în mod eronat, că găsirea fericirii este apanajul umanităţii, așa că fiecare dintre noi luăm asupra noastră această sarcină, prin care suntem cumva validaţi ca perpetuatori ai speciei homo sapiens. Mi-e greu însă să văd diferenţa dintre un căţel care primește biscuiţi și un om în toată firea căruia îi pui în faţa ochilor mâncarea preferată. Amândoi par la fel de fericiţi și aproape de fiecare dată căţelul îţi va rămâne mai îndatorat. Desigur, o să spui că nu am simţul proporţiei. Că nefericirea este lipsa unei fericiri deopotrivă a sufletului și a intelectului. Eu cred că aici nu te mai referi la căutarea fericirii, ci a sensului. Ambele curse sunt centrale vieţii fiecăruia dintre noi și de prea multe ori le amestecăm între ele, când, de fapt, doar căutarea sensului este ceea ce ne face oameni într-un mod cu totul unic.

Dar care e mai importantă? Se poate una fără cealaltă? Și pe care ar trebui să o căutăm mai întâi? Înţelepciunea populară spune că găsirea sensului este ceea ce ne aduce o fericire veritabilă și pe termen lung, iar ani de studii în psihologie confirmă că, de cele mai multe ori, oamenii sunt cei mai fericiţi atunci când sunt implicaţi în activităţi virtuoase, când au preocupări semnificative. Ceea ce ne-ar duce la concluzia că sensul îl putem găsi și în lipsa fericirii, dar fericirea nu o putem găsi în lipsa sensului. Însă nu este așa, există și fericire în lipsa sensului, și sens în lipsa fericirii. Putem lua martirii din Biblie sau revoluţionarii de-a lungul istoriei ca exemple directe de oameni care au dat sens vieţii lor prin suferinţă și violenţă. Cercetătorii mai dau aici și exemplul „paradoxului parental”: părinţii afirmă de multe ori că sunt fericiţi că au făcut copii, dar părinţii care trăiesc cu copii au scoruri destul de proaste la capitolul „fericire”. Ceea ce ar însemna că faptul de a crește copii poate descrește fericirea și poate crește semnificaţia vieţii în același timp.

Autorul și cercetătorul Roy Baumister a efectuat mai multe studii în ultimii ani pentru a încerca să găsească cele mai importante diferenţe între fericire și sens. Cu adevărat, studiile sale sunt revelatoare. Faptul că ţi se pare că viaţa e ușoară sau grea, că te simţi sănătos sau că te simţi bine are legătură cu cât de fericit ești, nu cu faptul că ţi-ai găsit sau nu sensul vieţii. Faptul că ţi se pare că ești înţelept, creativ sau chiar anxios și că ajuţi oamenii nevoiași are legătură cu sensul, și nicio legătură cu fericirea. În final, fericirea este legată mai mult de a lua decât de a da, iar reciproca este deopotrivă adevărată. Astfel lipsa banilor te va face nefericit, dar nu te va face să îţi pierzi sensul vieţii (nu vorbim aici de extreme). Cei de la Scientific American concluzionează foarte frumos aceste diferenţe, evidenţiind faptul că fericirea are legătură directă cu satisfacerea nevoilor și cu împlinirea dorinţelor, pe când semnificaţia vieţii este legată de activităţi unice la om, precum exprimarea sinelui sau dezvoltarea identităţii.

Cu toatea acestea, nu trebuie să uităm că cele două mai mereu se potenţează una pe cealaltă decât să stea separate. Cu cât găsim mai mult sens în viaţă, cu atât ne vom simţi mai bine și, cu cât ne vom simţi mai bine, cu atât vom fi încurajaţi să căutăm și mai multă profunzime în viaţă. Deci, de care avem nevoie? O viaţă frumos trăită le presupune pe amândouă. Dar o viaţă bine trăită, chiar și în absenţa frumuseţii, o presupune doar pe una. Timp de trei ani, psihiatrul și neurologul evreu Viktor Frankl a fost „prizonierul 119104”. Când a ieșit din lagăr, nu mai avea familie, nu mai avea soţie, nu mai avea să devină tată. Dar avea viaţă. Și avea viaţă pentru că, atunci când ţi se ia tot, singura diferenţă între cei care trăiesc și cei care mor constă în conștientizarea, sau nu, a faptului că viaţa lor are un sens. Iar Frankl învăţase de mic că viaţa are sens, și nu doar la modul general, ci că propria viaţă are un sens, ceea ce se traduce practic în viaţa de zi cu zi, în comportament, în alegeri. În final, așa cum înţeleg lucrurile acum, sensul pare ceva de căutat și de găsit, iar fericirea – o alegere, pe care uneori o luăm și o punem lângă sens, iar alteori, nu. Din această combinaţie nu poate să iasă decât ceva bun. Problemele încep atunci când amestecăm oalele și ajungem să ne irosim toată viaţa căutând fericirea prin toate colţurile universului.