Sunt suficiente ocazii în care românilor le este rușine cu originea lor. Corupţia, necinstea, lucrul de mântuială au devenit un fel de simboluri naţionale. Pe de altă parte, ne mândrim cu realizările celor care generează instantaneu o euforie patriotică (vezi cazul Halep). Se circumscriu aceste aspecte unei psihologii colective a poporului român? Un studiu de amploare, unic în istoria României, încearcă să creioneze un răspuns.

Cum sunt românii? De-a lungul secolelor, s-au încercat diverse formule de răspuns. Călători străini, în periplul lor prin spaţiul carpatic medieval, au lăsat informaţii interesante despre obiceiurile, cultura și modul de a fi al românilor. A scris și Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldavae. Mai târziu, Drăghicescu sau Constantin Rădulescu-Motru au încercat să surprindă profilul psihologic al românilor.

A trecut aproape un secol de la iniţiativele acestora. Recent, un demers similar, dar mult mai amplu, a fost finalizat de către un grup de psihologi coordonat de către Daniel David, directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică și Psihoterapie din cadrul Universităţii Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca.

Pentru înţelegerea profilului psihologic al românilor, echipa de cercetare a analizat toate studiile de specialitate publicate până în anul curent pe această temă şi a demarat o serie de studii proprii. Totalul subiecţilor care au intrat în studiile analizate depăşeşte cifra de 50.000. Noul studiu, denumit „Psihologia Poporului Român. Profilul Psihologic al Românilor”, a început în 2013 și s-au folosit teste psihologice internaţionale adaptate la populaţia românească. Până la apariţia studiului integral, Daniel David, care este și profesor universitar adjunct la Mount Sinai School of Medicine New York, SUA, a publicat pe blogul personal câteva concluzii esenţiale ale cercetării.

Românii, cu plusurile și minusurile lor

Ce au descoperit cercetătorii? „Structura de personalitate, adesea defensivă a românilor, implică uneori prea multe aspecte negative.” Cinismul este menţionat printre acestea. O altă trăsătură cardinală a românilor este neîncrederea în oameni. Aceasta nu înseamnă că românii sunt timizi și nu caută puterea socială. O fac, dar în mod ipocrit, „conform unei culturi colectiviste în care nu dă bine să arăţi că vrei să ieşi din rând”. Mai mult decât atât, ascund această dorinţă sub masca modestiei şi a sacrificiului pentru alţii.

Aceeași ipocrizie este evidenţiată și în modul în care românii se raportează la marile probleme ale umanităţii. Românii au scoruri mai mici la valori precum: preocuparea pentru binele general, preocuparea pentru binele celor cunoscuţi sau căutarea noului, „dar aparent, pentru a face o impresie bună, se pot prezenta ca acordând importanţă acestor valori”. „Universalismul este chiar foarte redus, preocuparea pentru bine altora nedepășind zona familiei.” Este vorba de un „individualism egoist”, o formă de colectivism privat. De aici derivă și scorul redus la exprimarea spiritului civic.

În schimb, românii au scoruri ridicate în ce privește părerea despre propriile competenţe, dar și în ce privește conformismul la normele existente. Ultimul aspect iese preponderent în evidenţă în asociere cu religia. „Conformismul crescut îi predispune pe români spre supunere la dogme religioase.” Aceasta poate fi o explicaţie pentru nivelul crescut de religiozitate şi pentru perceperea religiei ca fiind foarte importantă.

Există și elemente pozitive, care merită să fie exploatate. Astfel românii au un potenţial ridicat pentru inteligenţa cognitivă/emoţională, pentru creativitate şi învăţare. Aspectul mai puţin convenabil constă în existenţa unui „mediu socio-cultural care nu permite exprimarea şi valorificarea acestui potenţial. De aceea românii merg în alte ţări ca să-şi poată realiza potenţialul bun pe care îl au.”

Chiar dacă ne domină un adevărat complex de inferioritate, nu scăpăm de stereotipuri pe care ni le atribuim fără menajamente. Avem o părere bună despre noi, considerându-ne ospitalieri și inteligenţi. Nu ne lipsește nici simţul umorului. Patriotismul este la el acasă, chiar dacă conştiinciozitatea şi educaţia sunt aspecte problematice.

Implicaţiile cercetării

Nu este foarte frumoasă imaginea din oglindă. Aceasta ar fi concluzia care se impune după o privire fugitivă asupra profilului psihologic al românului. Și, totuși, există o notă de speranţă pe care coordonatorul cercetării o aduce, convins că „există o şansă foarte mare pentru dezvoltare şi evoluţie în direcţia unui model psiho-cultural ideal”.

Multe dintre aspectele menţionate pot fi regăsite în lucrarea lui Rădulescu-Motru, care a servit, de fapt, ca model structural pentru noua cercetare. Gregarismul, indisciplina sau formalismul religios au fost descrise pe larg în urmă cu aproape un secol. Meritul cercetării de faţă este că, dincolo de confirmările analizei fostului președinte al Academiei Române, există o abordare metodologică ce lasă prea puţin teren contestaţiilor. Cu siguranţă ele nu vor lipsi, așa cum nu au lipsit nici în cazul lucrărilor istoricului Lucian Boia, care a reușit să tragă în jos o parte din vălul frumos sub care românii obișnuiau să se ascundă. Mituri întreţinute de secole (și alimentate cu sârguinţă în regimul comunist) s-au prăbușit, permiţând ieșirea la suprafaţă a unor răspunsuri deranjante la întrebarea „De ce este România altfel?”.

Dacă Boia a ezitat să identifice soluţii (considerând că nu este sarcina unui istoric să facă asta), în schimb Daniel David o face. În viziunea sa, multe dintre tarele psihologice actuale pot fi schimbate „cu condiţia unei politici educaţionale, socio-culturale şi economice înţelepte”. Aceasta nu ar fi posibilă doar în urma unor strădanii interne, presiunile europene jucând un rol determinant în această direcţie. Profesorul clujean este chiar optimist, însă cu un optimism moderat, apreciind „că maximum o generaţie (20 de ani) va face tranziţia definitiv”. Ceea ce omite să spună este persistenţa unei dificultăţi care constă în sursa de răbdare pe care o mai posedă românii. A mai fost cineva care a sugerat că este nevoie de vreo două decenii ca să deprindem democraţia. Acum constatăm că există încă probleme în profilul nostru psihologic pentru care trebuie să mai avem răbdare tot cam același interval de timp. După două decenii de democraţie constatăm că suntem încă destul de departe de Europa. Vom ajunge oare la destinaţie după alte două decenii de luptă cu propriile tare psihologice?

DISTRIBUIE: