Suntem ospitalieri, religioși și inteligenţi. Acestea sunt câteva dintre trăsăturile care definesc, de regulă, poporul român. Ne identificăm cu ele și mizăm pe faptul că sunt și reale. Dar dacă nu este așa și totul este doar o percepţie eronată?

Studiul echipei de cercetători clujeni, coordonată de către profesorul Daniel David, este provocator în primul rând prin faptul că răstoarnă niște mituri de care până acum eram îndrăgostiţi. Se pare că nu suntem atât de ospitalieri precum ne place să ne autodefinim. Același lucru se poate spune despre sentimentul religios. Și în această privinţă se mai distruge un mit. Suntem ţara cea mai religioasă din Europa, avem încredere mare în biserică, iar copiii sunt captivaţi de ora de religie și părinţii, de asemenea. Aparent totul este bine și frumos. Însă profilul psihologic al românului nu indică faptul că sentimentul de religiozitate ar reuși să treacă dincolo de faza superficialităţii.

Despre ce este vorba?

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, Daniel David a insistat asupra faptului că „noi avem un scepticism scăzut şi o îndoială scăzută”. Am putea spune că această atitudine este în avantajul credinţei. Scepticismul poate fi dăunător vieţii spirituale. Profesorul clujean nu este de acord. În opinia sa, „orice cultură în care domină aceste două elemente este, de obicei, foarte deschisă spre reguli şi dogme, chiar de tip religios.” Cu alte cuvinte, românii sunt religioși prin definiţie, dar nu fiindcă ar înţelege ceea ce practică. Supunerea este esenţa religiozităţii lor, nu explorarea. Cu mult timp înaintea profesorului David, Dimitrie Cantemir, scriind despre năravurile moldovenilor, spunea că „despre slujba religioasă aceștia nu știu nimic”.

Acum, acest gen de concluzii au meritul de a avea un suport știinţific (studiul este efectuat pe 50000 de cetăţeni). Înainte erau lansate în spaţiul public doar ca ipoteză de lucru. De exemplu, filosoful Andrei Pleșu conchidea că „drept-credincioşii autohtoni n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică”. A mai afirmat-o și Daniel Barbu, fost ministru al culturii, care considera că tipul de religie specific românilor „nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare”. Pentru jurnalistul Marius Ghilezan, „poporul român este credincios din deprinderi, nu din vocaţie”, fapt care explică nivelul de corupţie crescut nu doar la nivelul politicii înalte.

Confruntaţi cu aceste afirmaţii ferme, unii preferă negarea și persistă în ea cu sârguinţă. Există însă și alternativa de a înfrunta realitatea cu scopul de a înţelege cauzele care au generat și întreţinut manifestările superficiale ale sentimentului religios românesc. Iar aici nu este vorba doar despre o anumită cultură religioasă. Aceleași probleme pot fi pentru toţi.

Anamneza religiozităţii

Pentru o abordare corectă a cauzalităţii este nevoie de înţelegerea complexităţii factorilor care au contribuit la conturarea unei anumite identităţi religioase. În acest demers trebuie plecat de la premisa că pentru români „religiozitatea nu are o încărcătură teologică foarte puternică. Spre exemplu, românii nu sunt religioşi în ideea unei mântuiri şi a unei vieţi de apoi. Românul vede religia ca o sursă de ajutor pragmatic în viaţa de zi cu zi”, spune profesorul clujean. Și ce ar fi rău în această situaţie?

Aspectul negativ vine din obedienţa excesivă a românului și din spiritul de autonomie extrem de scăzut. Acestea, la rândul lor, provin dintr-un trecut istoric îndepărtat. Condiţiile vitrege de viaţă, nenumăratele pericole externe, analfabetismul, sentimentul de nesiguranţă, toate împreună au contribuit la o anumită percepţie despre viaţă, în general, și despre religie, în special. Nu este vorba despre un determinism genetic, nici despre atitudinea fatidică cultivată de-a lungul secolelor, ci pur și simplu de un context socio-politic ce a influenţat decisiv evoluţia vieţii în spaţiul carpatic. Superficialitatea, obedienţa, gregarismul sunt efecte aproape firești ale acesteia.

Nu ar fi pentru prima oară când se emit concluzii pe marginea acestei probleme. Cu aproape un secol în urmă, Constantin Rădulescu-Motru vorbea despre spiritul de turmă al românului, care, în asociere cu religia (și cu predispoziţia spre conformism de care vorbește și Daniel David), îl împinge pe acesta la pierderea esenţelor și la cultivarea formelor. Se conturează astfel un puzzle ale cărui piese odată asamblate dau profilul religios al românului. În acord cu acesta, transpare și celebra sintagmă a „formelor fără fond”, care se aplică la fel de bine mediului religios, asemenea celui politic.

În privinţa religiozităţii, Motru observa că „românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepţii la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde pornește și sentimentul personalităţii…” Concluziile lui Motru au fost privite mult timp doar ca simple speculaţii, în lipsa unor instrumente de cercetare adecvate. Iată că acum echipa de la Cluj confirmă prin cercetare știinţifică ceea ce alţii au putut observa cu ochiul liber.

Respectăm, dar ce?

Acestor aspecte li se mai pot adăuga altele, care ţin de specificul răsăritean al creștinismului. Predispoziţia spre contemplaţie (specific bizantină), în dauna pragmatismului, a fost sesizată și de Drăghicescu, înaintea lui Motru. Mai există un element esenţial, care ţine de același specific și pe care presa îl evidenţiază de câte ori are ocazia, fără însă a fi preocupată și de sesizarea posibilelor efecte. Este vorba de perpetuarea unor obiceiuri și mentalităţi necreștine, venite pe filieră istorică, intrate într-un mixaj cu cele creștine. În timp, acestea au generat o predispoziţie spre forme și un abandon al esenţei.

Asupra acestui amestec ciudat se oprește și profesorul David. În analiza sa, pentru mare parte dintre români nu este „nicio problemă să meargă la biserică şi apoi să consulte vrăjitorul sau astrologul şi să apeleze la tot felul de practici necreştine. Religia se reduce la un conglomerat de forme, unele chiar necreștine, care nu modelează percepţia asupra vieţii și esenţelor ei.”

Luând în calcul toate aceste aspecte, se poate concluziona că termenul de 20 de ani pe care îl invocă cercetătorul clujean pentru modificarea profilului psihologic al românului este destul de optimist. Pentru convertirea unei mentalităţi este necesară și modificarea cauzelor care o alimentează. Să fie românul dispus să renunţe la ceea ce până acum a considerat sursă de autoapreciere naţională? Rămâne ca viitorul să ne ofere un răspuns.

DISTRIBUIE: