Drumul spre distrugerea sinelui e pavat cu intenţii bune. Una dintre aceste intenţii se regăsește în îndemnul de a te iubi pe sine, exact așa cum ești acum, cu toate defectele și neajunsurile pe care le ai.

Dacă nu vei reuși să faci asta nu vei reuși să iubești pe nimeni altcineva și nu vei obţine niciodată fericirea pentru tine. „Iubește-te pe tine” a început bine, ca un efort al psihologilor de a vindeca tulburările alimentare care apar la din ce în ce mai mulţi tineri, pe baza faptului că își urăsc forma fizică și doresc să o schimbe. A sfârșit însă, extrem de prost, într-o adevărată industrie a cărţilor self-help, a oamenilor deveniţi guru peste noapte, a hainelor inscripţionate cu mesaje inspiraţionale și a autorilor care promovează nevoia regăsirii sinelui și a identităţii chiar cu preţul destrămării unei familii. De la o metodă care să te ajute să renunţi la a mai obseda asupra punctelor tale slabe, „iubește-te pe tine” a ajuns o metodă de auto-afirmare fără de care nu se mai poate trăi în societatea de zi, și care hrănește mediocritatea, comportamentele negative, deciziile proaste și, în general, toată filozofia „carpe diem”. Dacă prostul nu e prost destul până nu e și fudul, este pentru că vreun guru l-a învăţat că așa îi șade cel mai bine.

Acest concept a avut origini bune. A fost direcţionat împotriva unei culturi în care defectele oamenilor, în special cele fizice, sunt puse sub lupă și sunt și folosite pentru a vinde cât mai multe soluţii posibile. Într-o cultură în care fetele și băieţii încep să ţină diete și de la zece ani și în care chirurgia plastică este o afacere de multe zeci de miliarde de dolari anual, importanţa stimei de sine a ajuns în centrul atenţiei. O doză bună de stimă de sine este legată de o sănătate mintală mai bună, rezultate academice mai bune, succes în carieră, relaţii mai bune și altele. Face parte din ceea ce înseamnă să fii o persoană bună și dezvoltată emoţional.

Rapid însă lucrurile au luat-o la vale și, la fel ca în domeniul extrem de haotic al nutriţiei, rezultatele unor studii știinţifice au fost folosite pentru a direcţiona resurse și a forma politici publice, de această dată de creștere și educare a copiilor. Astfel că, Occidentul, și noi după el, îi învaţă pe copii că nu mai contează performanţa, și cu atât mai puţin nu contează eșecul. Contează doar încercarea, oricât de timidă, de a performa. Asta ar trebui să crească o generaţie de adulţi cu o bună stimă de sine, dar fără niciun suport real care chiar să îi ajute să răzbească în viaţă. Copiii cresc în adulţi învăţaţi să nu facă diferenţa între bine și rău și să nu persevereze pentru a deveni persoane mai bine și a-și atinge ţintele. Iubirea de sine înseamnă complacere în eșecuri repetate, și traiul cu impresia că acestea nu au niciul fel de consecinţe și că îţi vor garanta succesul, doar pentru că ești „autentic”.

„Cea mai comună înţelegere pe care o avem despre sine este că avem o ţintă, ca persoane individuale, să privim spre interior, să ne găsim adevăratul sine și să încercăm să fim pe cât de autentici și loiali sinelui nostru, pe cât se poate”, explică profesul de la Harvard, Michael Puett, unde s-a ajuns cu această filozofie. Această formulare aruncă o rază de înţelepciune și vrea să confere o valoare superioară ideii de iubire a sinelui, dar este obligată să admită că omul poate fi redus la o esenţă bine definită, stabilă, de neschimbat și inerent bună. Deodată, nu mai avem o personalitate care este formată din felul în care am învăţat să reacţionăm la mediul din jur și din obiceiurile pe care le-am adoptat, bune și proaste, și care se pot și unele trebuie schimbate. Deodată, dacă rămânem loiali sinelui, este cel mai mare bine pe care l-am putea face, indiferent că sinele acela se complace în obezitate, în relaţii sexuale riscante, educaţie proastă și altele. „Ești cine ești”, iar ăsta e cel mai frumos lucru, cea mai frumoasă variantă a ta, pe care o lume obligată la toleranţă extremă și corectitudine politică, trebuie nu doar să o accepte, ba chiar să o îmbrăţișeze. De aici, derivă mai departe înţelegerea că iubirea de sine este o precondiţie pentru a fi o persoană „bună” în ziua de azi, implicând deopotrivă ce înseamnă să fii o persoană „rea”.

Ceva e greșit cu tine dacă nu ești în stare să te iubești, înseamnă că „ai bagaje” de care nu ești în stare să te dezlipești. Ceva e greșit cu tine dacă vrei să te dai cu rimel, ar trebui să înveţi mai întâi să te iubești așa cum ești și apoi să te dai cu rimel. Ceva e greșit cu tine dacă vrei să te bronzezi sau să îţi faci vreo freză de inspiraţie africană. Ai probleme și trebuie să descoperi cine ești cu adevărat și să iubești ce ai descoperit. E foarte ironic cum societatea vrea să ajute și să ridice stima de sine a tot felul de categorii de persoane anterior asuprite, spunându-le că sunt ok așa cum sunt și să iubească liber, fără să se mai ascundă, doar ca apoi să reglementeze ce înseamnă această iubire de sine. Totul a pornit ca o luptă a femeilor împotriva unor norme aberante promovate de mass-media și impuse de societate și s-a terminat în cerc închis. Să nu te iubești și să nu îţi iubești corpul nu doar că nu e sănătos, dar nu e cool. Acest eșec este la fel de stigmatizat cum au fost stigmate diverse „defecte” fizice de-a lungul timpului. După ce societatea ne-a învăţat că nu toţi suntem demni de iubire, acum ne obligă să ne iubim singuri, iar cei care nu pot să facă asta sunt obligaţi să pretindă că o fac, să trăiască o minciună, pentru a nu fi stigmatizaţi și mai departe.

Partea cea mai gravă este egalarea iubirii de sine cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, și astfel, ștergerea cu buretele a oricăror defecte de personalitate și obiceiuri negative. Pentru că dacă Iisus a spus că ne iubește așa cum suntem, EXACT așa, păcătoși cum suntem, cum am putea noi să ne discredităm singuri, să ne judecăm singuri și să ne găsim vinovaţi? Suntem noi mai deștepţi ca Dumnezeu? Sau ne cunoaștem noi mai bine decât ne cunoaște Dumnezeu? Evident că nu. Atunci chill, că suntem ok, q.e.d. Și nu e cea mai importantă poruncă să ne iubim aproapele cum ne iubim pe noi înșine? Deci, cum am putea face asta dacă nu ne-am iubi pe sine, mai întâi de toate?

Este adevărat că un creștin practicant nu se poate urî pe sine în contul faptului că este produsul mâinilor lui Dumnezeu, făcut după chipul lui Dumnezeu, și că însuși Dumnezeu Și-a dat viaţa pentru el. Cu toate astea, el este conștient că s-a născut pe acest pământ sub domnia păcatului, nu a lui Dumnezeu, și că Dumnezeu îl iubește în ciuda defectelor lui, nu datorită lor. Condiţia pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu este simplă: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, aşa cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Aceste cuvinte îi aparţin lui Iisus, iar dacă cineva va analiza exemplul Său practic în ce privește „păzirea poruncilor”, va descoperi că atunci când tot El ne îndeamnă să ne iubim aproapele la fel cum ne iubim pe noi, vorbește despre o iubire care se jertefește pe sine, nu se înalţă pe sine, și vorbește despre o lege care le include pe toate celelalte (să nu minţi, să nu înșeli, să nu comiţi adulter, să nu fii invidios etc.) Această iubire este caracterizată de responsabilitate faţă de propriile acţiuni și este exact opusul admiterii oricărui tip de comportament în contul „iubirii de sine”. De fapt, despre tipul de iubire de sine care se practică azi, Iisus a vorbit foarte clar: „Să ştii că în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, blasfemiatori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, lipsiţi de sfinţenie, fără afecţiune, neînduplecaţi, acuzatori, neînfrânaţi, sălbatici, neiubitori de bine, trădători, nechibzuiţi, încrezuţi, iubitori mai degrabă de plăceri decât de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar negându-i puterea.” (2 Timotei 3:1-6)

Îndemnul „iubește-te așa cum ești” a început bine, dar nu a ajuns decât un mecanism de orbire faţă de un caracter meschin care este promovat și lăudat în societate. Iubirea de sine a devenit înălţare de sine. Nu este nevoie de Biblie pentru a identifica câteva atribute ale acestui caracter, dar ele sunt practic aceleași: aroganţă, foame de bani, nepăsare de părerea celorlaţi, lipsa autocontrolului, nemulţuire constantă, neînduplecare când cineva îndrăznește să corecteze ceva etc. De fapt, în ce privește aceste persoane am primit următorul sfat: „Îndepărtează-te de astfel de oameni!” Stima de sine sănătoasă nu exclude responsabilitatea, maturitatea și perfecţionarea caracterului. Apreciază cine ești pentru punctele tale forte și indentifică-ţi potenţialul, dar nu te îndrăgosti de el pentru că nu este o iubire împărtășită.