„Cultura transparenţei nesolicitate.” Formularea m-a lovit ca un moment-aha atunci când am citit-o într-un eseu plin de astfel de expresii-bomboană, pe care actriţa Renee Zellweger îl semnează în Huffington Post.

Cu doar câteva zile înainte de premiera celei de-a treia pelicule din seria Bridget Jones, actriţa din rolul principal a redeschis dosarul linșajului mediatic de care a avut parte în urmă cu doi ani. Tabloidele au criticat-o pentru o schimbare neașteptată de look, pe care au pus-o pe seama unei presupuse și condamnabile operaţii estetice. Actriţa a negat sumar speculaţiile, însă abia acum a explicat de ce a ales să o facă. Într-un eseu publicat în Huffington Post, Zellweger acuză că criticile la care a fost supusă sunt semnele unui complex de carenţe ale societăţii, pe care le-a grupat sub umbrela unei „culturi a transparenţei nesolicitate”.

Expresia artistei nu este un concept desprins dintr-o analiză sociologică, însă ar putea la fel de bine să fie, dacă ne gândim numai la Facebook, acest imperiu pe care îl vizităm de bunăvoie doar pentru a-i permite să ne bombardeze cu detalii personale și insignifiante pentru noi din viaţa celorlalţi sau, mai rău poate, pentru a-i bombarda noi pe alţii cu detalii personale și insignifiante pentru ceilalţi din viaţa noastră.

Să fii transparent a ajuns astăzi o monedă socială. Iar acest lucru s-a întâmplat odată cu devalorizarea rampantă a informaţiei ca urmare a răspândirii ei. Prea mult din orice îi scade acestuia valoarea. Iar dacă astăzi prisosește ceva în media, și mai ales pe internet, atunci acel lucru este informaţia. Doar că această abundenţă de informaţii despre oamenii de aproape sau de departe este într-un confict ireconciliabil cu nevoia noastră, umană, de a ne simţi unici, valoroși și importanţi pentru ceilalţi. Dacă suntem sinceri cu noi, realizăm repede că nu prea avem cum să ne considerăm nici unici, nici valoroși și nici importanţi pentru ceilalţi, atunci când vedem că vieţile noastre sunt, în cel mai bun caz, doar o variaţie a aceluiași tip de calităţi, activităţi, experienţe și valori. Și, deși știm că nu e nimic rău în asta, că asta înseamnă egalitate și asemănare, solidaritate, în încăpăţânarea noastră de a dori ca moţul să fim noi, născocim tot felul de tertipuri care să ne facă să ieșim în evidenţă cumva, să ne despărţim de masa amorfă de oameni, ca niște fiinţe superioare și demne de atenţie și apreciere. (Daţi like paginii mele aici! Glumesc, nu e niciun link acolo.)

Transparenţa nesolicitată este un astfel de tertip. Vindem „detalii intime pe atenţie și notorietate”, acuza și Renee Zellweger, și asta face ca cineva care pune preţ pe intimitate să pară un personaj necinstit. În mod normal însă, transparenţa este un dar pe care li-l facem celor cu care interacţionăm. Este o dovadă de încredere și o investiţie în relaţie: „Te consider o persoană suficient de… (calitate preferată) pentru a-ţi mărturisi X lucru despre cum funcţionez eu, pe care ţi-ar fi mai greu, sau imposibil, să îl descoperi singur(ă).” Transparenţa nesolicitată în schimb oferă darul tuturor. Oricui. Și mesajul pe care îl transmite nu mai este acela că împărtășește ceva scump, ci că, „în bogăţia mea spirituală, nu există «scump»”. Cel transparent este generos cu toată lumea, nediscriminatoriu, transmiţând fie că este un om foarte bun (este dispus să își sacrifice intimitatea pentru a satisface aparenta nevoie a celorlalţi de a ști), fie un om foarte puternic, pe care transparentizarea nu îl vulnerabilizează în niciun fel.

Însă această transparenţă pe care tot mai mulţi o cer și tot mai mulţi o practică este totuși amăgitoare, fiindcă, statistic vorbind, nu putem fi toţi simultan mai transparenţi decât majoritatea. E o contradicţie de termeni. Așadar lupta pentru cine e mai dispus să dezvăluie lucruri despre el e condamnată din start eșecului, pentru că putem fi transparenţi până nu mai avem ce transparentiza. Derizoriul transparentizării infinite îl reclama și scriitorul C.S. Lewis, chiar dacă într-un alt context (cel al adevărurilor ultime). El spunea că, „dacă am vedea prin toate lucrurile, atunci ar însemna că toate sunt transparente. Însă o lume complet transparentă este o lume invizibilă. A «vedea prin» toate lucrurile este egal cu a nu vedea nimic.” Filosoful Alain de Botton acuza curentul romantismului (din cultură) că ne-a făcut să avem o preţuire supremă pentru onestitate, însă că onestitatea absolută nu este dezirabilă. Cred totuși că Botton greșește când se opune onestităţii și că mai degrabă inamicul pe care l-ar vrea atacat este transparenţa totală, despre care am scris până acum. Și mai cred că onestitatea, din contră, ar putea fi chiar vindecarea de care are nevoie societatea care ridică în slăvi transparenţa.

Sinceritatea e un ideal superior transparenţei și este unul cu mult mai apropiat de o normalitate care nu pune presiune pe cei care nu sunt înclinaţi natural spre transparenţă, cum ar fi persoanele introvertite. Dacă sunt sincer cu sufletul meu, nu pot admite că ceva al meu (o calitate, o faptă, un gând) are mai multă valoare dacă îl știu (mulţi) alţii decât dacă îl știu doar eu. Valoarea este aceeași, indiferent de public. Aprecierea publicului poate crește utilitatea acelui ceva, însă nu îi poate altera valoarea. Așa că onestitatea acţionează ca un filtru pentru transparenţă. Și în asta stă superioritatea ei: nu spun neapărat totul însă tot ce spun este neapărat onest. Și atunci când am un filtru și îl folosesc, pot garanta și că lucrurile oneste pe care le spun au valoare.

DISTRIBUIE: