„Luaţi ceea ce aveţi nevoie! Puneţi în frigiderul comunitar produsele alimentare care vă prisosesc.” Pe foaia A4 protejată de o folie transparentă și lipită pe sticla unei vitrine frigorifice amplasate în capitală sunt toate instrucţiunile de care e nevoie pentru ca iniţiativa Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a capitalei să își atingă scopul: acela de a-i ajuta pe sărmanii pentru care mâncarea zilnică este un lux. Alte 24 de frigidere comunitare ar putea fi instalate în toate cele șase sectoare ale Bucureștiului și, dacă va avea succes, nimic nu va împiedica replicarea proiectului și în alte orașe.

În general, oamenii au pus în frigiderul comunitar lactate şi mezeluri, iar ideea pare să funcţioneze. „Am pus frigiderul în faţa sediului nostru pentru a putea face o evaluare mai corectă. Iar după câteva zile putem spune că merge bine. De joi după-amiază, când a fost pus, până sâmbătă s-a golit şi s-a reumplut de trei ori”, a precizat, pentru B365.ro, Cosmina Simiean Nicolescu, director general al Direcţiei de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti (DGASMB).

Creativitatea celor de la Direcţia de Asistenţă Socială a Municipiului București a generat și anul trecut un proiect cu adresabilitate similară: primul magazin gratis din ţară. Magazinul preia produse alimentare și nealimentare provenite din donaţii și le oferă celor nevoiași în schimbul prestării unor intervale de timp de voluntariat. Magazinul este deschis în cadrul complexului de Servicii sociale de zi OMINIS și poate fi frecventat și de copii, însă cu un sistem un pic diferit decât cel aplicat adulţilor. Dacă un copil își dorește jucării din Magazinul Comunitar, însă părinţii lui nu sunt dispuși să presteze servicii voluntare pentru ele, cel mic va primi jucăria dorită cu condiţia să citească, să deseneze sau să coloreze cel puţin 30 de minute la biblioteca din cadrul Complexului. În luna martie a acestui an, un nou magazin caritabil și-a deschis ușile pentru clienţii fără posibilităţi financiare, însă dispuși să lucreze pentru a obţine bunuri. Este vorba despre SocialXchange, înfiinţat tot de DGASMB.

O știinţă a altruismului

Dincolo de a fi exemple concrete de politici sociale, iniţiativele amintite sunt și o concretizare a unei mișcări sociale care a prins tot mai mult contur în utlimii ani: altruismul eficient. Acest curent filosofic urmărește să aplice raţional și empiric cele mai eficiente instrumente pentru ajutorarea celor în nevoie, a lumii, până la urmă. Altruiștii eficienţi iau în considerare toate cauzele înainte de a acţiona astfel încât să aibă un impact pozitiv maximal. Această abordare diferă de altruismul tradiţional sau de caritate prin faptul că se concentrează foarte mult pe eficienţa măsurabilă și că nu este doar un apanaj al sectorului nonprofit, ci urmărește să prioritizeze acţiuni din diverse sectoare: cercetare știinţifică, economie, politici publice, astfel încât să salveze și/sau să îmbunătăţească nivelul de trai al celor mai multe.

Altruismul eficient este centrat pe rezultate și, prin urmare, spun unii, este revoluţionar în raport cu alte tradiţii caritabile de tipul zeciuielii (evrei, creștini) sau al zakatului (musulmani), fiindcă acestea nu sunt în mod direct orientate spre rezultate sociale.

Definit foarte pe scurt, altruismul eficient este rezultatul unei întâlniri a empatiei cu matematica și a carităţii cu economia sustenabilă. Cei mai mulţi altruiști eficienţi cred, așa cum spunea unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai curentului, filosoful moral american Peter Singer, că, „dacă stă în puterea noastră să prevenim o întâmplare negativă, fără să fim nevoiţi să sacrificăm pentru acel lucru nimic de o importanţă morală comparabilă, atunci avem datoria, din punct de vedere moral, să facem acel lucru”. Probleme apar, spun criticii mișcării, atunci când omul se ciocnește de limitările sale firești când vine vorba de previzionare. Nu putem totuși anticipa fără eroare rezultatele faptelor caritabile, oricât de bune și de calculate în extrem ne-ar fi intenţiile.

Binele extrem

Despre altruismul extrem vorbește însă scriitoarea Larissa MacFarquhar, autoarea volumului Strangers Drowning: Grappling With Impossible Idealism, Drastic Choices, and the Overpowering Urge to Help, lansat cu doar câteva zile în urmă. „Extreme do good-ers” sau „binefăcătorii extremi”, cum îi numește ea pe cei care simt o pornire irezistibil de constrângătoare de a face eforturi pentru a-i ajuta pe ceilalţi, sunt o specie aparte de altruiști, asta fiindcă ei nu empatizează spontan doar cu acele persoane care se află în proximitatea lor, ci pot simţi împreună cu oameni pe care nu i-au cunoscut niciodată sau pe care nu îi văd, după cum explica MacFarquhar într-un interviu pentru VOX.

Scriitoarea a petrecut câţiva ani studiind comportamentele și motivaţiile unor astfel de binefăcători și a ajuns la câteva concluzii care o îndepărtează de cinismul celor care îi privesc ca pe niște ciudaţi. Ea cita o femeie care mărturisea că-i iubește pe toţi cei 20 de copii cu nevoi speciale pe care i-a adoptat împreună cu soţul ei și explica modul în care acest lucru este posibil. Este ca atunci când îţi iubești copilul încă nenăscut, încă neformat în pântece, se confesa femeia. Nu îl vezi, aproape că nici nu există, sunt doar câteva celule de om, însă îl iubești. Deși nereligioasă, declaraţia rezonează cu un verset biblic din Vechiul Testament, în care Dumnezeu îi transmite poporului israelit, prin vocea profetului Ieremia: „Înainte să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam.” (Ieremia 1:4-5)

Deloc întâmplător, MacFarquhar descoperă în motivaţiile altruiștilor religioși ceva ce binefăcătorilor necredincioși le lipsește. Scriitoarea redă răspunsul unei femei-preot metodist la întrebarea „Care e diferenţa între un om religios care încearcă să schimbe lumea și un om secular care încearcă același lucru?”. Aceasta a răspuns că „din poziţia de creștin, nu simte că schimbarea lumii depinde de ea. Lumea este treaba lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că nu simţea nicio responsabilitate sau datorie cu privire la lume. Tot trebuia să muncească cât de bine putea ca să ajute oamenii, însă până la urmă lumea era pe mâna lui Dumnezeu. Ea credea că harul va conduce omenirea prin tot”, a explicat MacFarquhar. În schimb, persoanele seculare, considera metodista, erau mai predispuse să gândească că „nu există Dumnezeu, deci suntem singuri aici; suntem doar noi, fiinţele umane, și, dacă nu ne ocupăm noi de problema suferinţei, nimeni nu o s-o facă. Nu va fi nicio judecată finală care să îndrepte totul. Suntem doar noi și suferinţa, dar și capacitatea de a face ceva cu ea.” Probabil însă că un criteriu mai ușor de acceptat de ambele părţi este nu o motivaţie care le diferenţiază, ci una care le apropie: dragostea. Fără aceasta, credincioși și necredincioși, deopotrivă, știu că fapta altruistă nu este suficientă.