Astăzi avem un tablou mai complex decât oricând al nuanţelor fenomenului violenţei asupra femeilor, la nivel global. Știm că discriminarea îl provoacă și îl hrănește. Știm însă și ce îl poate opri?

În pregătirea Zilei Internaţionale pentru Eliminarea Violenţei asupra Femeilor, televiziunea naţională din Maroc a difuzat un tutorial în sprijinul femeilor abuzate. Însă, în loc să vină cu soluţii pentru ameliorarea situaţiei acestor femei, emisiunea oferea sfaturi pentru camuflarea cu machiaj a urmelor de lovituri: „Asiguraţi-vă că folosiţi o pudră ușoară pentru fixarea machiajului, așa încât, dacă trebuie să mergeţi la muncă, machiajul să nu dezvăluie, după o vreme, vânătăile de dedesubt.”

Ulterior, reprezentanţii canalului de televiziune și-au cerut public scuze pentru „eroarea de judecată editorială” aflată în spatele difuzării acelei emisiuni. Ar fi putut însă să se oprească după „judecată”, fiindcă problema clipului nu era adecvarea lui editorială, ci completa indecenţă a mesajului transmis femeilor: „Pe tine nu te poţi salva, dar îţi poţi salva reputaţia.”

Din nefericire, în ciuda indecenţei lui, acest mesaj este sincronizat cu realitatea marocană. Potrivit unui sondaj dat publicităţii în 2011 de către guvernul marocan, circa 55% dintre actele de violenţă raportate de femeile marocane îi aveau ca acuzaţi pe soţi. Același studiu estima că doar 3% din victimele abuzului domestic ajung să facă plângere la poliţie. Legislaţia marocană este, de altfel, insuficient dezvoltată pentru a putea proteja cele 16,6 milioane de femei care fac parte din populaţia ţării. „În prezent, în Maroc, nu există nicio lege specifică împotriva violenţei asupra femeii”, scria, în 2014, un raport pregătit pentru cea de-a 26-a Sesiune a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, de către ONG-ul The Advocates for Human Rights și mai multe asociaţii neguvernamentale marocane. „Legile [marocane] au lacune care limitează prevenirea, investigarea și pedepsirea eficientă a violenţei asupra femeii. [Aceste legi] sunt discriminatorii, iar sistemul de justiţie le aplică rareori în cazuri de violenţă pe motive de sex, cum ar fi hărţuirea sexuală, violul sau abuzul domestic”, mai spune documentul.

Harta violenţei

Violenţa asupra femeilor face însă ravagii nu doar în Maroc, ci în toate colţurile lumii, manifestându-se sub forme care comportă o puternică influenţă culturală și care nu sunt neapărat cunoscute de publicul larg. În ţările presupus civilizate, de pildă, oamenii știu prea puţine despre ororile pe care le suferă femeile încarcerate. Despre abuzurile fizice și psihologice ca urmare a faptului că sunt dependente în totalitate de ofiţerii de corecţie și de gardieni. Femeile din închisori sunt adesea victimele violului, iar sexul devine monedă de schimb pentru favoruri precum mâncare sau produse de igienă în plus pentru deţinuta respectivă. Deși violurile în închisorile de femei sunt ceva frecvent, condamnările pentru cei care le comit sunt o raritate.

La polul opus, în ţări sărace și needucate, violenţa atroce se petrece nestingherită, în public. Arderea cu acid sau lapidarea publică sunt obiceiuri larg răspândite în ţările în care subjugarea femeii de către bărbat domină orice sferă a vieţii: politică, civilă, socială, culturală și economică. În astfel de ţări este suficient ca o femeie să refuze un pretendent, să fie suspectată de adulter sau pur și simplu să se înţeleagă mai greu cu socrii, pentru ca ea să devină ţinta unei presupuse răzbunări a „onoarei”.

Nenumărate istorii ale unor femei desfigurate de străini sau de rude care au aruncat cu acid asupra lor au ajuns în ultimii ani în presa internaţională. Cu toate acestea, guvernele locale nu fac nimic pentru a preveni vânzarea substanţelor acide publicului larg, nici pentru a pedepsi făptașii unor asemenea atrocităţi. În astfel de ţări, femeile pot cădea victimă crimelor de onoare dacă își încep viaţa sexuală înainte de căsătorie, chiar și în urma unui viol. Fiind considerate „depozitare ale reputaţiei” familiei, ele sunt pedepsite în cele mai crude moduri chiar de taţii sau de fraţii lor.

Am putea fi tentaţi să credem că doar în astfel de ţări sexualitatea femeii este reglementată de societate și impusă prin norme coercitive, uneori și prin măsuri legale care proliferează aceste norme. Însă am greși. Desigur, manifestări șocante precum mutilarea genitală feminină au loc predominant în ţările sărace. (În cazul mutilării, aceasta are loc în circa 28 de ţări africane, care invocă pretexte precum igiena și tradiţia pentru a efectua astfel de operaţii cu efecte devastatoare pentru sănătatea fizică și psihică a fetelor.) Însă și în ţările dezvoltate femeile care nu se conformează normelor au de suferit. Fie că par „prea masculine” ori că încearcă să își exercite liber drepturile sau să conteste dominaţia bărbaţilor în societate, adesea femeile din ţările educate ajung victime ale concetăţenilor lor care au altă viziune despre cum ar trebui să se manifeste femeile. Un capitol separat, dar tot dureros, este cel al femeilor care par, sau care chiar sunt, lesbiene. În Statele Unite au fost înregistrate numeroase cazuri de tinere lesbiene bătute, violate, lăsate însărcinate cu forţa, măritate împotriva voinţei lor sau atacate în fel și chip de familiile lor, din dorinţa de „a le corecta identitatea sexuală”.

Dincolo de cultură și civilizaţie

Transnaţională și transculturală, violenţa domestică este, de departe, cea mai răspândită formă de abuz asupra femeii. În orice colţ al lumii, potrivit Amnesty International, cea mai frecventă sursă de violenţă asupra femeii o constituie persoanele cunoscute ei.

În aceste condiţii, definiţia pe care ONU o dă violenţei asupra femeii pare de o sensibilitate idealistă pe lângă tabloul real global. Mai exact, ONU definește violenţa asupra femeii drept „orice act de violenţă bazată pe sexul persoanei, care provoacă sau ar putea provoca daune fizice, sexuale sau mintale ori suferinţă femeilor, inclusiv ameninţarea cu astfel de acţiuni, privarea coercitivă sau arbitrară de libertate, fie ea în spaţiul public sau spaţiul privat.” Documentul ONU punctează și că „violenţa asupra femeii este o manifestare istorică a unor relaţii inegale de putere între bărbaţi și demei” și că „violenţa asupra femeilor este unul dintre mecanismele sociale cruciale prin care femeile sunt forţate să adopte o relaţie de subordonare faţă de bărbaţi.”

Ca în orice domeniu sensibil, a implementa măsuri preventive consumă timp. Timp pe care victimele din prezent nu îl au.

Ce soluţii există

Pe 25 noiembrie, cu ocazia Zilei Internaţionale a Eliminării Violenţei asupra Femeii, secretarul general ONU, Ban Ki-moon, a lansat un apel către guvernele lumii pentru a crește nivelul investiţiilor în domeniile care vor stimula emanciparea femeii și vor ajuta victimele violenţei domestice și vor preveni abuzul viitor. Ki-moon a subliniat povara economică la scară largă pe care violenţa asupra femeilor și fetelor o pune asupra comunităţilor și asupra economiilor lumii. Într-o declaraţie publică, secretarul general ONU a arătat că acest tip de violenţă are drept rezultat „o suferinţă enormă, excluderea femeii din poziţia de a-și exercita rolurile ei plenare și legitime în societate. Lumea nu își poate permite să plătească preţul pentru aceasta. Femeile și fetele nu și-l permit și nici nu ar trebui să și-l permită, însă, cu toate acestea, violenţa persistă zilnic, în întreaga lume.” Femeile abuzate suferă din pricina izolării, nu își pot găsi un loc de muncă, își pierd salariul cu care s-ar fi putut susţine, nu mai participă la activităţile sociale obișnuite și nu mai pot, decât într-o măsură foarte limitată, să aibă grijă de ele însele sau de copiii lor.

Femeile abuzate suferă din pricina izolării, nu își pot găsi un loc de muncă, își pierd salariul cu care s-ar fi putut susţine, nu mai participă la activităţile sociale obișnuite și nu mai pot, decât într-o măsură foarte limitată, să aibă grijă de ele însele sau de copiii lor.

Deseori discursul public legat de soluţiile la violenţa asupra femeii se axează pe prevenţie. Mai ales pe educaţia care ar ajuta la prevenirea răspândirii acestui flagel. Însă, ca în orice domeniu sensibil, a implementa măsuri preventive consumă timp. Timp pe care victimele din prezent nu îl au. Unele soluţii și-au dovedit eficienţa. De exemplu, participarea la cursuri antidiscriminare, instruirea pentru emanciparea economică a femeii și cursurile de comunicare s-au dovedit deja măsuri eficiente. Însă cei care fac aceste evaluări nu știu încă suficient despre eficienţa unor astfel de soluţii în ţările sărace. Ele funcţionează într-o oarecare măsură doar în ţările cu economii mai puternice. La fel cum și reducerea accesului la alcool și limitarea consumului acestuia au avut un impact pozitiv în lupta împotriva violenţei domestice.

Tot în termenii prevenţiei, specialiștii spun că este nevoie ca oamenii legii să implementeze politici și legi care să le apere pe femei în primul rând de discriminare, fiindcă aceasta este, dovedit, o precursoare a violenţei. Apoi, aceste politici și legi ar trebui să apere egalitatea dintre sexe, să ia măsuri active de cultivare a unei mentalităţi care tratează la fel și bărbaţii, și femeile. Și, nu în ultimul rând, ar trebui implementate politici care să stimuleze societăţile spre norme culturale care să armonizeze drepturile bărbaţilor cu drepturile femeilor, astfel încât colectivităţile să nu mai legitimeze ideea că femeia ar trebui să fie subordonată bărbatului.

La nivelul politicilor de răspuns, în schimb, adică cele care acţionează ca o intervenţie de urgenţă în cazul violenţei constatate, educaţia trece pe locul doi și în prim-plan intră politicile și legislaţia. Experţii în domeniu insistă pe importanţa aplicării unor pedepse mult mai dure decât în prezent pentru abuzatori. În contextul în care abuzatorii sunt rar pedepsiţi, acestea ar constitui totodată și precedente cu rol preventiv, pentru că i-ar putea descuraja pe viitorii atacatori.

Pe lângă legile care constrâng și limitează abuzatorii, specialiștii spun că ar trebui avansate măsuri care să protejeze sistematic victimele. Unii cer, de exemplu, legi care să permită aplicarea unui partaj echitabil atunci când un divorţ vine pe fondul abuzului fizic. Acesta ar încuraja femeile care rămân în căsnicii abuzive pentru că nu își permit financiar să se despartă de soţi. Dacă partajul i-ar asigura cele necesare unei femei anterior dependente de soţul ei, aceasta ar putea fi mai liniștită să părăsească climatul toxic pentru ea și pentru copiii ei, fără teama paralizantă că vor rămâne fără bani. În România, o importanţă crucială este acordată în ultimii ani militării pentru scurtarea termenului de acordare a ordinului de restricţie, pentru protejarea femeilor abuzate.

Supravieţuitoare ale abuzului domestic vin și ele cu sugestii foarte aplicate. Unele, precum Jennifer Tetefsky, susţin că ar fi benefică incriminarea abuzului psihologic. Altele spun că este nevoie de o mai mare transparenţă privind abuzul financiar (o formă de subjugare a femeii care se folosește de dependenţa ei financiară faţă de abuzator). Materialul publicat de Huffington Post, ce cuprinde și declaraţia lui Tetefsky, include nu mai puţin de 59 de idei pentru stoparea violenţei asupra femeii. Între acestea, recomandarea ca firmele să le ofere angajatelor concedii plătite în cazul în care acestea, ca victime ale violenţei domestice, trebuie să ia parte la procese, sau măcar să le ţină postul blocat atunci când acestea nu au altă șansă decât să fugă de acasă, la un adăpost, pentru a se proteja de abuzator. Altele vizează creșterea investiţiilor în adăposturi pentru victimele violenţei și refacerea politicilor acestora, astfel încât și victimele consumatoare de droguri sau prostituatele să poată primi o mână de ajutor.

Diversitatea domeniilor din care fac parte sugestiile și gradul lor de detaliere arată că fenomenul violenţei asupra femeilor este inimaginabil de complex. Însă aceeași diversitate arată simultan și că se pot lua măsuri, că pot fi întreprinse acţiuni care să ajute în mod real. De ce nu sunt ele încă o realitate este o întrebare care necesită o analiză mai aprofundată. Deocamdată însă e limpede: urgenţa acţiunii este imposibil de contestat.