Abuzul sexual este în continuare păstrat sub tăcere, fiind considerat un tabu. Iar bisericile creștine fac situaţia și mai greu de înţeles. În timp ce copii sunt abuzaţi, confesiunile creștine par interesate mai mult să își apere imaginea decât să remedieze această problemă gravă. Pare să fie un cerc vicios întreţinut în mod voluntar.

Candance era o fetiţă obișnuită, educată să respecte convingerile martorilor lui Iehova. Deși era încă minoră, obișnuia să meargă din casă în casă (o practică obișnuită a acestei confesiuni religioase) pentru a transmite ceea ce ea considera a fi „vestea cea bună”. O însoţea Jonathan, un bărbat foarte bine văzut în comunitatea din care făcea parte. Nimeni nu avea motive să bănuiască ce se putea întâmpla. Candance avea doar 10 ani. A fost însă vârsta la care copilăria ei a murit. Jonathan a abuzat-o sexual.

Recent, după mulţi ani de zile, Candance a povestit ce s-a întâmplat, pentru ziarul britanic The Telegraph. Este greu pentru orice copil să vorbească atunci când este abuzat. Dar dacă este martor al lui Iehova, atunci îi este și mai greu, conchide tânăra (acum în jur de 30 de ani). Adepţii acestei confesiuni au regula celor „doi martori”, inspirată de un text biblic. În rezumat, acesta spune că oricine acuză un adult de abuz trebuie să aibă un al doilea martor. Dacă acesta nu există, acuzatorul este învinuit că răspândește acuzaţii false. Această abordare îl expune pe copil unei situaţii grave, fiindcă și părinţii pot ajunge să ignore problema semnalată.

Curajul de a vorbi

Au trecut mulţi ani (în jur de 15) până când Candance s-a hotărât să vorbească. Și-a făcut curaj după ce a aflat că, între timp, Jonathan mai abuzase un copil. Deja avea remușcări că nu a acţionat mai repede. Când Candance a încercat să expună abuzul, liderii bisericii locale au acţionat în acord cu o decizie a cultului religios din 1989, conform căreia toate cazurile de abuz sexual cunoscute trebuiau să rămână departe de ochii publicului. „Au ales să ignore siguranţa copiilor, în favoarea protejării imaginii lor”, susţine Candance.

Acest fapt a servit ca probă în procesul pe care Candance l-a deschis împotriva conducerii generale a confesiunii sale, pe motiv că aceasta a devenit „mai preocupată de protejarea reputaţiei decât de copii”, după cum a declarat avocatul lui Candance la o conferinţă de presă. Până la urmă, a devenit primul copil abuzat sexual care a reușit să câștige un proces împotriva conducerii martorilor lui Iehova.

Este un caz singular?

Unii poate s-ar grăbi să acuze apartenenţa religioasă ca fiind responsabilă pentru derapaje de acest gen. Realitatea tristă este că nicio biserică nu pare să fie imună la aceste probleme. Faptul că nu există statistici precise (de altfel nici nu au cum să existe, atâta timp cât amploarea fenomenului este anihilată de tăcere) nu înseamnă că totul e bine şi frumos.

Este drept că, în ultimul timp, situaţiile explozive petrecute în Biserica Catolică au atras atenţia presei, dar aceasta înseamnă că doar unele orientări religioase sunt predispuse spre tolerarea pedofiliei? Lista neagră a abuzurilor nu are o limită confesională. Preoţi ortodocși, pastori neoprotestanţi sau, pur și simplu, membri simpli care împărtășesc valorile creștinismului completează rândurile celor care au distrus inocenţa unor copii. Tchividjian, un profesor de drept de la Universitatea Liberty și nepot al evanghelistului creștin american Billy Graham, a declarat în cadrul unei conferinţe de presă că situaţia evanghelicilor în ce privește abuzurile sexuale este „mai rea” decât în cazul catolicilor, deoarece câmpul misiunii creștine este ca un „magnet” pentru agresorii sexuali.

Practic, abuzurile sexuale nu au frontiere religioase. Pot fi întâlnite pretutindeni, iar întrebarea care se ridică este justificată: dacă religia creștină este una a iubirii necondiţionate, atunci cum poate fi decriptată tolerarea unui rău cu consecinţe inestimabile?

Pedofilia în oglinda bisericii

Un răspuns este chiar cel invocat de către Candance. L-a formulat și Tchividjian. Victimele sunt şantajate prin apel la un substrat religios, și anume cel de a proteja reputaţia lui Iisus. Imaginea bisericii este fundamentală în această ecuaţie. Astfel un număr semnificativ de persoane abuzate sunt convinse să se sacrifice pentru binele bisericii. Papa Benedict a recunoscut că există o grijă excesivă pentru reputaţia bisericii şi „evitarea scandalului a avut ca rezultat eşecul de aplicare a canonului de pedepse şi eşecul de a proteja demnitatea celor implicaţi”.

Această situaţie este posibilă și din cauza mesajelor pe care liderii religioși le transmit. Iar acestea, de regulă, în numele milei creștine, invită la o tolerare a abuzului, susţine Carla Baker, directoare a Departamentului Misiunea Femeii din Diviziunea America de Nord, a Bisericii Adventiste. Este ciudat că tocmai invocarea iubirii poate genera răni adânci, poate niciodată vindecabile.

Este rezultatul unei mentalităţi formate în timp, cu toate consecinţele ei. Diane Langberg, specialistă în psihologia familiilor creștine, atrăgea atenţia că mulţi creștini adoptă o mentalitate de martir, iar „sintagma «răstignirea eului» a acoperit o mulţime de păcate”. Acest fapt este posibil din cauza unei tendinţe eronate, aceea de a-L confunda pe Dumnezeu cu biserica, susţine Ministry Today.

În consecinţă, spargerea cercului vicios al tăcerii nu este deloc facilă, în condiţiile unor tipare de gândire formate în timp. Însă, atâta timp cât biserica își impune ca ideal nu conservarea propriei imagini, ci vindecarea sufletelor, orice normalizare poate fi posibilă.

DISTRIBUIE: