Decizia revistei Playboy de a nu mai publica în paginile sale nuduri marchează sfârșitul unei epoci, iar noi, cei care trăim acest sfârșit, îl putem trata ca pe o premisă pentru alte sfârșituri care se lasă intuite.

Săptămâna trecută, conducerea revistei Playboy anunţa că a decis să nu mai publice fotografii nud, nu dintr-o bruscă pudoare, ci din puternice raţiuni economice care trădează un shift cultural fără precedent în istorie. Directorii Playboy au recunoscut că revista a fost copleșită de schimbările pentru care a militat: „Am luptat și am câștigat. Acum suntem la un click distanţă de orice act sexual imaginabil, gratis. Deci [ceea ce am făcut noi] este pur și simplu passe, în acest moment”, a declarat Scott Flanders, director executiv.

Aproape că i-am bănui de empatie și nostalgie pe cei de la The New York Times, care descriu felul cum răsfoirea revistei a fost, pentru o generaţie întreagă de bărbaţi, un ritual de iniţiere în anatomia sexului opus. „Acum, orice adolescent are un telefon conectat la internet, iar revistele pornografice, chiar și cele narative precum Playboy, și-au pierdut valoarea de șoc, valoarea comercială și relevanţa culturală”, scrie NYT. Pierderea „relevanţei culturale” este elementul care ar trebui să ne preocupe mai mult decât faptul că tirajul Playboy a scăzut de la 5,6 milioane în 1975 la 800.000 în prezent. Această carenţă de relevanţă a lovit puternic și în competitorul Playboy, revista Penthouse, care a încercat să contracareze influenţa pornografiei digitale devenind și mai explicită decât până atunci. Mișcarea aceasta a fost un eșec răsunător pentru Penthouse.

Și cei de la Playboy au căutat să schimbe strategia și au încercat apele renunţând la fotografiile nud, mai întâi în online. Ce au observat după aceea a fost o creștere evidentă a numărului de cititori, corelată cu o scădere a vârstei celor care le accesează site-ul. Așa că, economic, decizia de la mijlocul lui octombrie s-a bazat pe dorinţa de a duplica acest succes și pe print. Însă nu strategia de management a conducerii Playboy este cel mai interesant aspect al poveștii, ci felul în care cazul revistei ilustrează unul dintre modurile în care se schimbă lumea.

Succesul Playboy s-a bazat mult pe faptul că societatea care ieșise recent din al Doilea Război Mondial (1957) avea o sete insaţiabilă de a răzbuna senzorial tot ce i-a furat spiritual războiul. Sexul a fost la îndemână pentru că, prin definiţie, e o experienţă în care fizicul și spiritualul sunt în interdependenţă. Iar renunţarea la vechile pudori, la tabuuri și inhibiţii părea un tip legitim de emancipare. N-au fost cei de la Playboy niște filantropi culturali, însă, pe măsură ce revista și-a atins obiectiv economic după obiectiv economic, transformarea culturală s-a întâmplat și ea, pas cu pas. Destinaţia schimbării i-a surprins însă până și pe arhitecţii ei, mai ales atunci când au conștientizat că ea nu mai poate fi monetizată, că autorii săi nu mai pot profita financiar de pe urma acesteia.

Nu fără dramă, am putea spune că „au creat un monstru”, însă le-am acorda merite exagerate în ingineria acestui Frankenstein al mentalităţii privind sexualitatea, la ale cărui manifestări asistăm astăzi. Totuși, uitându-ne la felul în care schimbarea s-a insinuat în societate, ne putem aștepta ca acest sfârșit al pudorii să fie doar un pas în derularea unui sfârșit mai mare pe care, asemenea fondatorilor Playboy la vremea lor, să nu îl putem anticipa de acum.

Ce știm noi despre consecinţele pe care le va avea asupra psihicului generaţiilor viitoare răspândirea pornografiei și tratarea sexului ca pe un bun, iar a relaţiilor, ca pe un instrumentar al satisfacţiei egoiste? Nu putem anticipa asta decât uitându-ne în urmă, dar, nicicând în istorie, pornografia nu a ajuns la atât de mulţi oameni și începând de la o vârstă atât de fragedă cum se întâmplă astăzi. Și dacă schimbările pe care le îmbrăţișăm în prezent, cu entuziasmul celor care abia așteaptă să scape de limitările generaţiilor vechi, vor ajunge să dea naștere unor monștri a căror putere să se întoarcă împotriva noastră, așa cum industria pornografică pare să se fi întors împotriva celor care au creat-o?

Adevărul este că nu știm prea multe în acest sens, dar putem să intuim că un scenariu negativ nu este departe de adevăr. Și e de ajuns să privim la conacul Playboy, cândva un epicentru al plăcerii sexuale, astăzi în paragină., să privim la Hugh Heffner, fondatorul Playboy, care, la cei 89 de ani ai lui, e înconjurat mai mult de asistente medicale decât de „iepurașii” cu care era atât de obișnuit. Și, nu știu voi, dar pe mine mă face să mă întreb: la ce i-a folosit? Sau, nouă, toate acestea ne-au folosit la ceva?

DISTRIBUIE: