La aproape un sfert de secol de la moartea lui, Nicolae Ceauşescu continuă să fie considerat de către români cel mai potrivit cu funcţia de preşedinte al României. Întrebările care se nasc în urma acestei situaţii sunt pe măsura surprizei.

Conform unui sondaj INSCOP realizat la comanda ziarului Adevărul, respondenţii au fost solicitaţi să aleagă din lista preşedinţilor României pe cel care, în opinia lor, s-a potrivit cel mai bine funcţiei. Lista a cuprins politicienii care, indiferent de regim, au deţinut titlul de preşedinte al republicii, ordonaţi cronologic: Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu.

Sunt suficiente motive să presupunem că la 25 de ani distanţă de la prăbușirea comunismului percepţia românilor despre trecut să fie mai echilibrată și mai convingătoare în privinţa condamnării regimului de dictatură. Lucrurile sunt însă departe de a fi așa.

Nicolae Ceauşescu ocupă primul loc în top, 24,7% din români considerându-l cel mai potrivit pentru funcţia de preşedinte. Ion Iliescu este pe locul al doilea cu 19,1% din opţiunile publicului, Traian Băsescu pe locul al treilea cu 14,2% şi Emil Constantinescu pe patru (9,7%).

Ceaușescu, în topul preferinţelor românilor

În ultimii ani, atitudinea românilor faţă de fostul cuplu prezidenţial a fost evidenţiată într-un exces de sondaje. Și de fiecare dată este reliefat cam același lucru. Mulţi dintre români l-ar dori pe Ceaușescu înapoi. Ceea ce părea de înţeles în urmă cu câţiva ani (nostalgia după avantajele conferite de căte comunism fiind încă puternică) pare tot mai dificil de explicat în actuala conjunctură. România este membră a Uniunii Europene, a beneficiat de investiţii externe, iar democraţia s-a consolidat.

Totuși, în 2010, în plină criză economică, românii preferau lipsa de libertate şi sărăcia de dinainte de 1989 decât prezentul. La acel timp, 46% dintre români chestionaţi considerau că Ceauşescu a fost un om care a făcut şi bine, şi rău României. Doar 15% au fost de părere că Ceauşescu a fost un om care a făcut rău.  Tot în 2010, un alt sondaj IRES sugera faptul că 41% dintre respondenţi l-ar fi votat pe Nicolae Ceauşescu dacă acesta candida la președinţie în acel moment.

Sociologii explică acest fenomen prin starea de nemulţumire cronică faţă de capitalismul autohton și neîncrederea acută faţă de politicieni.

Aceeași explicaţie poate fi oferită și actualului sondaj. Referitor la acesta, Darie Cristea, coordonator proiecte INSCOP, concluzionează că „pozitivarea relativă a lui Ceauşescu vine şi în scopul evidenţierii imaginii totuşi proaste pe care publicul o are cam despre toţi preşedinţii postdecembrişti ai României. Să nu uităm că spre finalul mandatelor toţi aceştia au încheiat cu un nivel redus de încredere publică”.

Elementul nou pe care îl aduce sondajul INSCOP este rolul pozitiv pe care l-ar fi jucat Ceaușescu, fapt care l-ar recomanda pentru ocuparea locului fruntaș în topul președinţilor României. Unii ar putea contesta că statistica este nerelevantă și că votul a fost eminamente negativ, ca o formă de sancţionare a politicii promovate de cei trei președinţi postdecembriști. Și că, de fapt, în cazul unor alegeri reale intenţiile de vot enunţate în sondaje nu s-ar concretiza.

Însă, potrivit unui sondaj IRES, realizat în cursul acestui an, 66% dintre persoanele intervievate au spus că ar fi dispuse să pună ștampila de vot pe numele lui Ceaușescu dacă ar intra în cursa pentru Palatul Cotroceni. Doar 26 % nu ar vota cu dictatorul. Cu alte cuvinte, românii încă sunt capabili de surprize uriașe care să dea peste cap calculele politice și analizele sociologice.

Cât mai preţuiește libertatea?

În fond, toate sondajele care îl anunţă pe Ceaușescu în pole-position reliefează un element îngrijorător în opţiunile românilor: faptul că libertatea nu mai constituie o opţiune viabilă. Cum altfel ar putea fi decriptată această persistenţă de întoarcere într-un trecut pe care presa îl intitula cândva ca fiind de „tristă amintire”?

Epoca de aur suscită încă interes, iar nostalgia persistă. Să fie acei români ancoraţi în trecut dispuși să renunţe și la libertăţile acumulate în perioada celor două decenii postdecembriste?

În primul rând, sintagma „românii și-au vărsat sângele pentru libertate” nu are un suport real. Nu toţi românii au ieșit în stradă ca să lupte împotriva regimului comunist. Regretele ulterioare atestate statistic demonstrează că nici măcar nu toţi au dorit căderea dictatorului.

În al doilea rând, libertatea nu face parte dintre valorile favorite ale românilor. Un studiu din 2012 atestă că valorile românilor sunt sănătatea, familia, educaţia, banii şi copiii. Libertatea nu a fost nominalizată printre acestea. Este motivul pentru care Dinu Zamfirescu, fost deţinut politic şi membru în Colegiul CNSAS, a declarat că există încă „o mentalitate în care poporul român simte nevoia să fie dirijat de cineva, de un tătuc… Încă există mentalitatea aceasta a asistatului, ca altul să-i mestece mâncarea şi el doar s-o înghită”.

Nevoile primare sunt suficiente?

Judecând raportat la piramida lui Maslow, ceea ce stârnește nemulţumire multor români este situat la baza piramidei, făcând parte dintre nevoile primare. Adică, exact ceea ce semnala Zamfirescu. Hrana, securitatea, locul de muncă sunt necesare supravieţuirii. Fiinţa umană și le dorește, fiindcă asigură confortul, dar și sentimentul unei vieţi decente.

În schimb, libertatea se situează în vârful piramidei. Face parte din zona aspiraţiilor. Nu oricine o vizează, deși este vitală. Așa se explică de ce există societăţi mai predispuse decât altele spre regimuri de dictatură. Fiindcă calitatea aspiraţiilor cetăţenilor conturează și regimul politic. Romanul 1984 a lui Orwell este ilustrativ în privinţa modului în care cetăţenii se obișnuiesc cu ideea că „sclavia înseamnă libertate”.

Pe de altă parte, istoria atestă faptul că au existat naţiuni pentru care libertatea a constituit o miză. Naţiunea americană este doar una dintre acestea. Statuia Libertăţii constituie nu doar un obiectiv turistic, ci și emblema unui mod de a fi. Luptătorii pentru drepturi civile au marcat istoria americană. De aceea și democraţia construită în jurul Casei Albe a devenit simbolul unei alt fel de existenţe.

Dictaturile, prietene cu românii

Nu este nevoie de mult studiu pentru a afla că dictaturile au caracterizat multe dintre variantele politice moderne. America Latină, spaţiul islamic, dar și estul european sunt printre spaţiile geografice cu tradiţie în acest sens. Iar România este acolo. Mai mult de atât, un infografic plasează România mai aproape de spaţiul islamic în ceea ce privește mentalitatea, fiind orientată mai mult spre o zonă de supravieţuire decât una a dezvoltării componentelor democratice. În această conjunctură, nu este greu de înţeles de ce regimurile de dictatură s-au ţinut lanţ în istoria modernă a României.

Începând cu regimul de autoritate a lui Cuza și continuând cu Carol al II-lea, mișcarea legionară, dictatura antonesciană, cetăţenii români au avut nenumărate ocazii de a se familiariza cu dictaturile. Comunismul a fost doar ultima reprezentaţie dintr-un lung joc de scenă. Cu atât mai mult, este surprinzător faptul că libertatea nu constituie încă o valoare fundamentală a existenţei pe plaiurile mioritice. Faptul că dictatorii sunt în proces de reabilitare constituie deja o normalitate a zilei.

S-ar putea ca lecţiile neînvăţate pe care ni le-a furnizat istoria să devină, la un moment dat, fatale. Cu siguranţă că expresia „somnul raţiunii naște monștri” ar trebui să ne trezească din letargie și să ne conștientizeze că libertatea poate fi mai ușor pierdută decât obţinută. Însă pentru o schimbare de atitudine este nevoie să învăţăm din eșecurile unui trecut care a oferit prea puţine motive de satisfacţie. Nu prin lozinci patriotarde ne salvăm viitorul, ci prin asumarea conștientă a unui trecut din care se pare că evadăm cu dificultate.