Pentru mulţi, minciuna este un fel de armă secretă care învinge toate necazurile. Pentru unii, este chiar o artă fără de care viaţa nu ar mai avea savoare. Copiii, dar și adulţii apelează la variante imaginare, paralele realităţii, prin care să iasă din încurcătură. Conform unui studiu, la o anumită vârstă chiar devii expert în arta disimulării.

„Cine umblă cu traista de minciuni n-o duce mult”, spune un proverb românesc de al cărui corespondent cu realitatea cu greu te poţi îndoi. Deși știm că minciuna nu ţine mult, totuși facem apel la ea. Adulţii nu au rezerve în această privinţă, dar adolescenţii par să fie experţi.

Un studiu realizat pe persoane cu vârste între 6 şi 77 de ani relevă faptul că se atinge „apogeul” minciunilor în adolescenţă. Pe de altă parte, copiii şi pensionarii sunt cei mai sinceri indivizi ai societăţii, anunţă The Independent.

Subiecţii au fost întrebaţi cât de des „înfloresc” adevărul. Rezultatele au fost publicate într-un document intitulat: „De la Pinocchio Junior la Pinocchio Senior” și vin să confirme lamentările părinţilor cu privire la tendinţa adolescenţilor de a „vinde gogoși”. Dar nici părinţii nu au cu ce se lăuda prea mult.

Minţim, dar nu chiar la fel

Rezultatele sunt edificatoare în privinţa modului în care oamenii relaţionează cu minciuna, în funcţie de vârsta la care se află. Media este de 2,19 minciuni pe zi. Cei mai grăbiţi în a apela la aceste trucuri pentru a ieși basma curată sunt cei care au ieșit din vârsta copilăriei. Mai precis, circa 75% dintre adolescenţi mint, și nu o singură dată. Ajung chiar la 3 minciuni pe zi. Mai bine de jumătate dintre aceștia (60%) sunt chiar mai performanţi, ajungând până la 5 minciuni pe zi. „Cercetările noastre arată că adolescenţii sunt, în general, cei mai buni mincinoși”, afirmă cercetătorii de la universităţile din Ghent, Vanderbilt, Amsterdam și Maastricht (realizatori ai studiului).

Există o evoluţie în deprinderea minciunii. „Am constatat, de asemenea, că abilitatea de a minţi se îmbunătăţește în timpul copilăriei, excelează în tinereţe și se înrăutăţește la maturitate. Descoperirile noastre sugerează că, în timp ce minciunile persoanelor în vârstă pot fi mai ușor de depistat, adolescenţii au mai mult succes cu minciunile lor.”

Dacă adolescenţii doboară recordurile în această privinţă, la pol opus sunt copiii. Doar 37% dintre aceștia spun minciuni (o medie de 1,7 pe zi). În schimb, nici adulţii nu par să fie foarte buni prieteni cu adevărul, 63% dintre ei minţind zilnic (1,9 pe zi). Cele mai mici rate au fost găsite la persoanele de peste 60 de ani. Chiar 55% dintre ei nu își mai aduc aminte de ultima minciună.

De ce minţim?

Nici până în ziua de astăzi cercetătorii nu s-au pus de acord cu privire la manifestarea tendinţei de a minţi la diferite vârste. Nu știm exact de ce minţim altfel la vârste diferite. Știm doar că minţim.

Minciuna „provoacă considerabil abilităţile noastre cognitive” și este mult mai provocator să minţi decât să spui adevărul, pretind unii cercetători. O teorie spune că, odată cu vârsta, apar schimbări în lobul frontal, o regiune a creierului care este printre primele expuse deteriorării din cauza îmbătrânirii. Astfel, s-ar putea justifica reducerea abilităţii de a minţi spre bătrâneţe. Cu alte cuvinte, nu prea ne mai ajută creierul.

O altă teorie care ar putea explica frecvenţa mare a minciunilor în rândul adolescenţilor ţine de faptul că ei vor să se emancipeze faţă de părinţi şi apelează deseori la înflorirea realităţii. Alţii chiar văd un beneficiu în spatele minciunii, un semn de inteligenţă. Un  studiu realizat de Universitatea din Toronto a relevat că micuţii care spun devreme minciuni au capacităţi cognitive mai avansate. Și asta se întâmplă, de regulă, pe la 2 ani.

Minciuna, un galop spre fericire

„Când îl lipseşti pe un om obişnuit de minciuna vieţii lui, îl lipseşti şi de fericire”, spunea Henrik Ibsen. Poate că aici ar trebui identificat un substrat care ne împinge spre prăpastia disimulării. Minţim fiindcă ne conferă satisfacţia momentului și o facem împinși de o societate care, în ansamblul ei, este construită pe un mecanism de funcţionare șubred. Plecând de la politicienii care mint și apoi sunt realeși în ciuda lipsei de onestitate, continuând cu profesorii care ajută la fraudarea examenelor pentru a cosmetiza rezultatele sau cu clericii care sunt mai interesaţi de imaginea bisericii decât de binele enoriașilor, cu toţii sunt parte a unui angrenaj din care evadarea devine o adevărată aventură.

Minciuna devine astfel o parte integrantă a existenţei umane. De exemplu, un studiu realizat la Universitatea din Massachusetts a demonstrat că a minţi este un reflex, o chestie firească, pentru foarte mulţi adulţi. După ce subiecţii au fost suspuși unui experiment care consta într-o conversaţie banală, au fost uimiţi să constate câte mici minciuni spuseseră în doar 10 minute de discuţie. 60% dintre ei au minţit cel puţin o dată.

Mai mult de atât, ne-am deprins să jucăm la două capete. Pe de o parte, părem a-i condamna pe cei care mint, pe de altă parte manifestăm și admiraţie pentru reușitele lor. Un caz celebru, intrat deja în istorie, este cel al lui Frank Abegnale (devenit și subiectul unei ecranizări, Catch me if you can), adolescentul care a jefuit băncile americane de câteva milioane bune de dolari până la vârsta de 19 ani. S-a recomandat, rând pe rând, copilot, doctor, avocat, procuror, reușind performanţa de a deveni un artist în disimulare. Maestru al minciunilor, Frank este, în cele din urmă, prins, petrece câţiva ani prin închisoare, apoi este „recompensat”, devenind  consultant și lector la Academia FBI, cu preocupări în domeniul fraudei financiare.

Iar partea cea mai dură în confruntarea cu minciuna este atunci când ajungem să ne minţim pe noi înșine. Negăm realitatea și construim pe fundaţii nesigure. Este ceea ce, din punct de vedere știinţific, se numește „disonanţă cognitivă”. Ceea ce știm poate intra în conflict cu informaţii sau acţiuni noi, iar mintea noastră se confruntă cu o stare de disconfort. Tendinţa este să reducem cât de mult posibil această senzaţie, acceptând în creierul nostru ceva care nu este neapărat adevăr, dar care ne face să ne simţim mai bine. Întâlnim asta în politică, în religie, în aspectele de zi cu zi ale vieţii. Drept urmare, ne obișnuim să negăm ce ne deranjează și suntem dispuși să plătim un preţ mare pentru o clipă de fericire. Astfel, arta disimulării este învăţată, exersată și reprodusă mai departe. Astfel, înflorirea adevărului nu mai este o taină, ci o deprindere cu care am negociat să convieţuim.

DISTRIBUIE: