Să spună cineva despre Jacob Bekenstein că a fost omul care a avut curajul să îl contrazică pe reputatul Stephen Hawking și a avut și dreptate ar fi o diminuare a moștenirii lăsate de fizician. Totuși, pentru că este atât de puţin cunoscută, povestea aceasta merită spusă.

Jacob Bekenstein, fizicianul care a revoluţionat studierea găurilor negre, s-a stins din viaţă pe 16 august. Se afla la Helsinki (Finlanda), unde fusese invitat să susţină o prelegere. Un atac de cord a încheiat însă prezentarea înainte să poată începe și a pus punct și celor 68 de ani ai savantului.

Bekenstein își dedicase ultimii ani profesoratului, pe care îl practica sub titlul de profesor emerit de fizică teoretică la catedra „Michael Polak” a Universităţii Evreiești din Ierusalim. Însă motivul pentru care numele lui va rămâne în istorie este legat de o altă universitate de prestigiu.

Contra curentului

În anii 1970, pe vremea când era doctorand la Universitatea Princeton, Bekenstein a îndrăznit să sugereze ceva nemaiauzit până atunci, anume că entropia unei găuri negre este finită și proporţională cu suprafaţa teoretică pe care o ocupă orizontul evenimentului respectivei găuri negre. Ipoteza venea în contradicţie flagrantă cu ceea ce, la momentul respectiv, era considerat consens știinţific. Mai exact că orice are entropie trebuie să aibă și temperatură, și orice are temperatură radiază căldură și lumină într-un spectru caracteristic. Însă, întrucât se considera că găurile negre nu radiază, nu au, prin urmare, temperatură, deci nici entropie.

Intrigat de ideea lui Bekenstein, Stephen Hawking i-a atacat iniţial ipoteza, dar mai apoi a început să aibă îndoieli. Verificând în continuare ipoteza, Hawking a fost surprins să constate că rezultatele unui calcul consistent, cu apel la teoria cuantică, îi dau dreptate lui Bekenstein. În cartea O scurtă istorie a timpului, Hawking mărturisea că, la început, n-a spus nimic despre rezultatele pe care le obţinuse. „Mi-era teamă că, dacă Bekenstein află despre ele, le-ar fi folosit ca un argument în favoarea ideii lui despre entropia găurilor negre, care încă nu-mi plăcea”, scria Hawking. Savantul s-a lăsat însă înduplecat de calculele proprii și, la scurt timp, a recunoscut că găurile negre nu sunt în totalitate negre, ci emit, lent, o radiaţie care provoacă disiparea lor. Hawking a introdus ceea ce astăzi se numește „radiaţia Hawking” și este considerată una dintre cele mai mari descoperiri în fizica ultimei jumătăţi de secol.

Hawking a ajuns astfel să susţină ceea ce iniţial condamnase, iar radiaţia Hawking nu a fost decât prima descoperire pornită de la ipoteza lui Bekenstein. Ei i-au urmat paradoxul informaţional al găurii negre, dar și principiul holografic.

Lumea ca „produs al lui Dumnezeu”

Bekenstein100Anul acesta, Bekenstein a fost distins cu Premiul Einstein, oferit de American Physical Society pentru „lucrarea sa revoluţionară în privinţa entropiei găurilor negre, care a lansat domeniul termodinamicii găurilor negre și a transformat radical îndelungul efort de a unifica mecanica cuantică și gravitaţia”. O lege nescrisă a împământenit așteptarea ca laureaţii Premiului Einstein să fie distinși ulterior cu Premiul Nobel. Din nefericire însă, acesta nu este acordat și postum. Bekenstein nu a mai apucat să primească această distincţie, dar câteva cuvinte spicuite dintr-un interviu pe care savantul l-a acordat publicaţiei Haaretz lasă să se întrevadă o modestie care transcende decoraţiile.

Dacă, într-o conferinţă publică, Bekenstein era apreciat, „într-o notă hiperbolică, drept unul care a atins originea a tot ceea ce vedem”, savantul spunea în interviu că „privește lumea ca pe un produs al lui Dumnezeu”, iar misiunea lui ca om de știinţă este să se prindă cum funcţionează acel produs. „Mă simt mult mai confortabil în lume știind cum funcţionează lucrurile simple. Îmi dă un simţământ de siguranţă să știu că nu e totul la întâmplare, că într-adevăr pot înţelege lucrurile și pot să nu fiu luat prin surprindere de ele.”