VIDEO-REPORTAJ: Le vom lăsa orașul, dar ne vom salva sufletele

838

Au supravieţuit masacrului comis asupra lor de Stat Islamic în urmă cu aproape trei ani. Vor supravieţui însă birocraţiei europene?

Este toamnă în Grecia. Iar ruginiul de la poalele muntelui Olimp te duce cu gândul la tradiţionalele compuneri școlare. Cele despre roade bogate, despre belșug. Însă drumul nu duce acolo unde duce gândul. Mergem spre tabăra de refugiaţi yazidiţi din Petra. Acolo unde oamenii au uitat ce înseamnă belșugul și unde toamna este o ameninţare sumbră: vine frigul!

Trebuie să faceţi ceva! Sunt în casa noastră! Noi suntem victimele aici, nu ei! Vrem să trăim ca până acum. Vrem să ne trăim vieţile pe care ei ni le-au luat. Nu noi suntem în război! Ei sunt! Trebuie să fie duși de aici! Acesta este un ORAȘ! Nu este un loc pentru niște oameni ca ei!

Cei mai mulţi dintre refugiaţii din Petra Olympou provin dintr-un oraș aflat în nordul Irakului: Sinjar. Cândva un ciorchine de case joase sau cu un singur etaj, Sinjarul este acum un morman de dărâmături După o razie a grupării Daesh, autointitulată Stat Islamic, puţine case au mai rămas întregi.

Khaula, o tânără refugiată de 16 ani, își caută cuvintele pentru a povesti ce a trăit în ziua în care teroriștii Daesh au atacat Sinjarul. Faptul că poate vorbi e un progres. În primele ei zile ca refugiată, era suficient să audă numele „Sinjar” și i se umpleau ochii de lacrimi.

Înainte să ajungă în Sinjar, Daesh asediase deja orașul Mosul, care era în apropiere. Știam că va veni și după noi, dar nu ne-a crezut nimeni. Peshmerga (grupare paramilitară kurdă, n.r.) trebuia să ne apere. Dar n-am știut că, dacă va veni Daesh, Peshmerga nu va avea forţa să îi oprească.

(Înghite în sec)

Luptătorii Peshmerga nu au făcut nimic. După ce s-au asigurat că oamenii noștri au arme, ne-au spus „Noi nu ne putem lupta cu ei. Vom lăsa Daesh să ia orașul și pe toţi oamenii.”

Yazidiţii le-au ţinut piept luptătorilor Stat Islamic până și-au terminat muniţia și n-au mai avut putere să li se opună.

Forţele Peshmerga au ieșit din oraș cu planul să conducă oamenii în Kurdistan. Dar planul lor n-a prea ieșit exact cum își doreau, pentru că yazidiţii au stat să lupte și apoi au fugit pe munte.

Mulţi cu care am vorbit spuneau că, iniţial, Peshmerga nu a lăsat oamenii să fugă în munţi. Aceștia ieșiseră în stradă, dar li s-a spus: „Veniţi cu noi (în Kurdistan), o să mergem noi înaintea voastră!” Și de aceea mulţi au fost răpiţi de Daesh.

În ziua aceea, yazidiţii care nu au apucat să fugă au fost capturaţi de teroriști și apoi grupaţi: bărbaţi și femei. Dintre femei, teroriștii și le-au ales pe cele tinere, ca să le vândă ca sclave sexuale.

Potrivit unor relatări, teroriștii au luat inclusiv fetiţe de 9 ani. O filmare cu telefonul, despre care se spune că ar fi autentică, arată mai mulţi teroriști SI din Mosul plănuind cum să împartă prada. După ce se folosesc de Coran ca să își justifice animalismul și infidelitatea faţă de soţiile lor, teroriștii își enumeră preferinţele.

Preţul diferă… de exemplu dacă are ochii albaștri… dacă are 15 ani; va trebui să o răsucesc, să mă uit la dinţii ei. La ce mi-ar trebui dacă n-ar avea dinţi? Atunci să fie împușcată!

Surescitarea continuă și inclusiv un băiat, abia intrat în adolescenţă, se arată încântat de perspectiva unei sclave yazidite. Alţi teroriști prezenţi în cameră refuză sec „oferta”, fără să spună de ce.

Ziua de 3 august 2014 a marcat vieţile yazidiţilor din întreaga lume, însă, pe cei pe care i-a prins în Irak, i-a traumatizat puternic. Unii dintre ei nu mai știu nimic despre rudele rămase în Irak. Și pentru ei poate că e mai bine decât pentru cei care și-au văzut apropiaţii uciși. Mulţi mai trag nădejde ca fetele răpite să scape cu viaţă și întregi la minte. De aceea, pe unele corturi, e scris mare: „Salvaţi fetele!”. Sipan Marko, translatorul meu în tabără, traduce desenul-monument.

3 august. Aceasta este ziua celui de-al 74-lea genocid. Ochiul plânge pentru sângele vărsat, (…) pentru că nimeni nu a venit să ne salveze.

Liderii spirituali ai comunităţii, așa cum este Sheikh Nuri, au fost la fel de vulnerabili în faţa prăpădului islamist. Nuri și-a continuat misiunea în tabără, unde este foarte respectat de adulţi și ascultat de copii.

Cea mai mare dorinţă a mea pentru comunitatea yazidită este să trăiască într-un loc sigur. Și, pentru acești copii, să aibă un viitor. Sunt trei ani de când niciun părinte nu și-a mai putut trimite copiii la școală. Niciun copil n-a învăţat nimic nou. Niciun copil n-a mai avut o haină nouă. N-a mai primit o ciocolată…

Pentru yazidiţi, anul nou începe odată cu primăvara. De aceea, calculând din august 2014, ziua genocidului, Sheikh Nuri consideră că s-a intrat deja în al treilea an de exil.

Viitorul sau locul yazidiţilor nu mai este niciunde. Nu știm ce să sperăm, pentru că ochii lumii sunt închiși faţă de noi. Umanitatea faţă de noi este zero. Nimănui nu-i pasă de lucrurile prin care au trecut yazidiţii. Avem nevoie de compasiunea lumii.

Nu mai avem nimic. Doar viaţa. Nu mai avem casă. Avem nevoie de un „acasă”.

„ISIS nu sunt oameni, sunt animale”, spunea Sheikh Nuri. Același verdict îl dă și Azis Isa Marko, unul dintre unchii lui Sipan. A venit în tabără din Siria, fugind de război. Un om a cărui meserie era să îi apere pe alţii s-a simţit lipsit de apărare. Dezamăgit că celelalte ţări, care știau că ISIS va ataca, au stat pasive la măcel.

Când ISIS a atacat kurzii și yazidiţii, radarele militare ale ţărilor vecine au reperat totul. Radarele siriene, radarele irakiene, armata americană, armata turcă. Au văzut totul, dar n-au mișcat un deget!

Și pentru Darwish Marko, fratele lui Aziz Isa, sentimentul abandonului este unul foarte familiar. Chiar și în tabără. Bărbatul, care a lucrat ca șofer de taxi, spune că viaţa în tabără e bună, dacă o compari cu războiul.

Dacă mai rămânem aici, în tabără, printre munţi, vom muri. De frig. Din cauza zăpezii.

Sentimentul pericolului permanent a lăsat urme adânci în sufletele celor mai vulnerabili dintre refugiaţi. Copiii. O fetiţă de aproximativ 3 ani plânge că nu vrea să vorbească despre Stat Islamic. Tatăl îi promite că, dacă vorbește cu „ma’ friend” – așa cum refugiaţii și-au învăţat copiii să îi numească pe voluntari –, o va duce în Katerini (aflat la 40 de minute de tabără) și îi va lua dulciuri. Micuţa nu se lasă convinsă și îi spune: „Nu, mă păcălești…”.

Copiii mai mari, ca Izdihar, care are 12 ani, își dau seama că, deși au scăpat de oamenii răi, tabăra de refugiaţi nu este un loc pentru ei.

La școală, profesorii ne spun că nu au cărţi, caiete, creioane. Și ne întreabă pe noi dacă avem să le dăm. Eu învăţ engleza. Și greaca. Și kurda. Araba… Sunt aici cu două surori, doi fraţi și cu mama. Stăm în cort și nu e bine. Mai ales când plouă, fiindcă ne intră apa în cort.

Deși sunt prinși între lumi, într-o închisoare de corturi, yazidiţii încearcă totuși să își continue viaţa și tradiţiile. Chiar în tabără, bărbaţii și-au sădit mici grădini, iar femeile și-au improvizat bucătării.

Cele mai tinere, care nu se pot căsători decât cu tineri yazidiţi din aceleași caste cu ele, fac tot ce pot ca să nu își irosească ocaziile de a-și întemeia o familie. Unele dintre ele își aranjează părul într-un salon, improvizat de Laima Hassan, cândva hairstilist în Siria. Laima și-a dorit de mică să devină coafeză. Era încântată de munca ei în ceea ce numește „meseria dulce a frumuseţii”. Azi coafează pe gratis în tabără și împarte secretele meseriei cu câteva ucenice.

Bărbaţii, în schimb, își plătesc frizerul. Baraca lui este lângă un mic teren pe care câţiva copii învaţă grădinăritul.

Copiii au învăţat să se joace cu orice. Chiar și cu nimic.

Unii au avut șansa să se înscrie la clasa de dans a lui Sami Akarsafy. Serile, o trupă de pici desculţi se adună într-una dintre barăcile de școală și învaţă coregrafii pe ritmuri pop.

Fratele lui Sami, Semir Kamiran, e și el artist. Știe să cânte la chitară, dar și la tanbur, un instrument tradiţional irakian. Când începe să cânte, se strânge toată tabăra să îl asculte. Să își mai aline dorurile. Să își mai vindece sufletele.

Dintre toate câte a pierdut când a fugit de acasă, Mariei Marko îi e cel mai dor de părinţi. Erau prea bătrâni ca să poată veni cu ei.

Când sunt tristă, mă gândesc că Dumnezeu va găsi o altă cale să ieșim din tabără și să ducem altă viaţă.

Ajutoarele au fost împărţite. Misiunea, încheiată. Iar echipa ADRA România face o ultimă fotografie înainte de despărţirea de tabără.

Yazidiţii vor fi bine. Așa au fost întotdeauna. Iar cei care au împărţit cu ei povara durerilor se vor descoperi privilegiaţi să ia parte la renașterea lor din cenușă.

La sfârșitul lunii octombrie, ministrul canadian pentru imigrare a declarat public că liberalii vor susţine o moţiune a conservatorilor de a trimite delegaţi în Irak și în Siria pentru a-i salva pe yazidiţii captivi în zone de luptă izolate și a-i aduce în Canada.