„Pa, pa! Să mai veniţi să ne vedeţi! Să mai veniţi oricând vreţi!” E înduioșător să auzi un bătrân luându-și, în felul acesta, la revedere de la niște copilași. Însă când realizezi că acesta este modul în care se despart de copiii altor oameni, nu de propriii nepoţi, imaginea capătă o cu totul altă profunzime.

La centrul de îngrijire a seniorilor Providence Mount St. Vincent, din vestul orașului american Seattle, micile minuni sunt parte din programul zilnic. Iar angajaţii, care facilitează integrarea programului unei grădiniţe în cadrul activităţilor de la centrul geriatric, sunt martorii lor.

Se numește Centrul de Învăţare Intergeneraţională, iar ideea care îi stă la bază este de o umanitate strălucită. Cinci zile pe săptămână, copiii de la grădiniţă și seniorii de la centrul geriatric se întâlnesc pentru a participa împreună la diverse activităţi. Fie că este vorba de muzică, lecţii de dans, pictură, fie că iau prânzul împreună, citesc povești sau pur și simplu stau de vorbă, copiii și bătrânii se bucură împreună de cel mai evident lucru pe care îl au în comun: prezentul.

Proiectul exemplar a produs o transformare uimitoare la centrul geriatric, pe care producătoarea Evan Briggs a dorit să o documenteze într-un film la care a lucrat 3 ani. Briggs povestește într-un interviu acordat ABC News că a observat cum, „cu doar câteva momente înainte ca cei mici să intre, rezidenţii erau apatici de parcă ar fi doar pe jumătate vii sau aproape adormiţi. Cum au intrat copiii, pentru ora de pictură, muzică sau pentru a face sendvișuri pentru oamenii străzi, ori vreun alt proiect, rezidenţii au prins viaţă.”

Experienţa este una care îi îmbogăţește și pe cei mici, și pe cei mai în vârstă. Într-una dintre scenele documentarului, un puști pe nume Max face cunoștinţă cu un senior pe nume John, care are ceva probleme cu auzul. Fiindcă nu îi înţelege bine numele, confundându-l ba cu „Matt”, ba cu „Match”, ba cu „Mack”, Max îi repetă de 8 ori numele lui, până bătrânul reușește să îl prindă. „Scena aceea a durat, de fapt, mult mai mult decât apare în trailer”, povesteşte Briggs. „Dar Max a fost foarte răbdător… îi repeta întruna bătrânului numele.”

Interesant, cei mai mulţi dintre părinţii care și-au trimis copiii la această grădiniţă nu au fost motivaţi de activităţile de interacţionare cu bătrânii, ci mai mult de reputaţia centrului și a profesorilor lui. Însă, ulterior, unii i-au mărturisit lui Briggs că, după un an de participare, și-au dat seama de efectele din viaţa copiilor, mai ales în ceea ce priveşte relaţia cu propriii bunici.

Filmul lui Briggs este un documentar de observaţie, în care nu există narator. Câteva texte afişate pe ecran amintesc problemele grave cu care se confruntă cei care înaintează în vârstă. Singurătatea și declinul fizic sunt cele mai tulburătoare dintre acestea. Tocmai din motivul amintit, Briggs este convinsă că povestea Centrului de Învăţare Intergeneraţională trebuie spusă, cu imaginile ei uneori amuzante, alteori jenante, însă întotdeauna de un realism care atinge inimile.


ABC US News | World News

Foto: KickStarter

DISTRIBUIE: