Imagini și informaţii tulburătoare privind situaţia imigranţilor mediteraneeni au ieșit zilele acestea la lumină. Europa vrea să îi împartă în cote naţionale, în timp ce localnicii din zonele de acces ale imigranţilor au spus că autorităţile le-au interzis să îi salveze. O istorie similară s-a petrecut în urmă cu 22 de ani.

Pe vremea aceea, Jeon Je Yong era căpitanul unui pescador, ieșit în largul Pacificului după ton argintiu. Peter Nguyen, era unul dintre cei 96 de fugari din Vietnam care voiseră să scape de comunism, însă sfârșiseră în mijlocul oceanului, într-o barcă al cărei motor nu mai voia să funcţioneze.

Jeon primise instrucţiuni clare de la comandanţii săi, să nu ia pe nimeni pe vas. Căpitanii știau că oameni în plus pe vas înseamnă capacitate mai mică pentru pește. Și-apoi, transportul de refugiaţi nu e o afacere în care vrei să te implici atunci când ești patron. Jeon știa toate acestea, însă a insistat pe lângă superiorul său să îi permită ridicarea refugiaţilor. Răspunsul a fost sec: nu.

În barca rămasă fără motor, 96 de suflete priveau cu groază la un nor negru care părea să anunţe o furtună așa cum numai în Pacific sunt. Vasul lui Jeon s-a apropiat de barcă. Și atunci Jeon a văzut ceva care l-a ajutat să facă invers decât i-a spus superiorul lui. Doi fraţi, un băiat și sora lui mai mică, erau pe punte și priveau în larg. Imaginea aceasta l-a făcut pe Jeon să aibă convingerea că a luat decizia bună. Însă nu știa cât avea să îl coste această decizie.

Peter Nguyen povestește cu lacrimi șiroindu-i pe obraji despre momentul când l-a cunoscut pe Jeon. „Sunt lacrimi de recunoștinţă”, spunea el. „Dacă domnul căpitan nu ne-ar fi salvat pe toţi 96 în ziua aceea, nu aș  mai fi fost aici. Furtuna ne-ar fi luat viaţa.”

Jeon a trebuit să reziste presiunii. Cu oamenii salvaţi acum pe vas, a fost somat de comandant să facă plute și să îi retrimită pe apă. Cu greu, Jeon a dat ordinul mai departe și subalternii lui s-au apucat de lucru. Refugiaţii stăteau strânși unii într-alţii și murmurau privind cum se construiau plutele. Între ei, era o tânără mamă care își ţinea copilul aproape. Vederea acesteia i-a întărit lui Jeon convingerea că sub ochii lui se petrece o nebunie: „Cum să îi aruncăm înapoi în larg ca pe pești?” Le-a ordonat atunci oamenilor lui să se oprească. Și așa au făcut.

Peter și-a promis atunci că va scrie o carte despre gestul căpitanului care i-a salvat viaţa. N-a fost ușor. În primii lui ani în America, s-a chinuit să își câștige traiul și să reușească să își aducă familia din Vietnam. Când a reușit să se stabilească, trecuseră deja 18 ani. În tot acest timp, Jeon a rămas o figură importantă în mintea lui, chiar dacă pierduseră legătura. Cu ajutorul unui amic sud-coreean, Peter a reușit să îl regăsească pe Jeon. Așa a aflat că acest căpitan curajos și-a pierdut slujba după acea expediţie. Timp de doi ani, nu a putut să își găsească un loc de muncă.

„A fost greu și înfricoșător”, povestea Jeon, „pentru că aveam și familie. Dar nu i-am condamnat pe comandanţi. Ei au făcut ce aveau de făcut, eu am făcut ce aveam eu de făcut.”

Când Peter și Jeon s-au revăzut, Jeon i-a arătat cartea poștală pe care Peter i-o trimisese de Crăciun, din tabăra de refugiaţi în care a ajuns în anul în care a fost salvat. După 22 de ani de la eveniment, un astfel de moment te copleșește.

Povestea lor, dar mai ales a curajului acelui căpitan, rămâne scrisă în cartea Inima oceanului, pe care Peter a reușit să o publice, acum doi ani, în limba vietnameză.

DISTRIBUIE: