Profesorul Brătilă scrie istorie în chirurgia oncoginecologică. Cel mai recent capitol l-a semnat în urmă cu doar câteva zile, când, în premieră în România, a operat de cancer de col uterin o femeie însărcinată.

Spitalul Euroclinic, etajul 1, cabinetul 10. Interviul meu e strecurat în puţinul timp care îl desparte de o nouă operaţie pe conf. univ. dr. Petre Brătilă, directorul medical al reţelei private de sănătate Regina Maria. Premiera pe care a realizat-o vinerea trecută este premiera pe care a realizat-o vinerea trecută. Acum, altă pacientă îi așteaptă intervenţia.

Conf. univ. dr. Petre Brătilă

„Este imposibil ca cineva să aibă realizări sau succese ca ale dumneavoastră fără o disciplină personală riguroasă”, pornesc eu. Profesorul Brătilă a fost decan al Facultăţii de Medicină Militară din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central
„Dr. Carol Davila”, director general al Spitalului Militar din București. A fondat departamentul de obstetrică-ginecologie al Spitalului Euroclinic din Capitală și este un specialist de clasă internaţională. „Care credeţi că sunt calităţile sau, dacă nu calităţile, abilităţile de care are cineva nevoie pentru a urma un astfel de parcurs?”

„Oare nu se putea și mai bine?”

„Vedeţi dumneavoastră, când ai în faţă un om cu care vrei să vorbești, îl saluţi tu primul. Îi spui «Bună ziua!» sau i te adresezi în vreun fel. Acesta este cazul ideal. Însă în realitate se întâmplă altfel. Totul pornește de la educaţie. Educaţia medicală este un alt tip de educaţie. Dar se suprapune peste educaţia pe care ţi-o desăvârșești până la vârsta de intrare în meserie.

Al doilea lucru important este ce educatori ai. Dacă alergi la curse cu o mârţoagă în faţă, vei face performanţă, dar vei face performanţa mârţoagei. Dar dacă alergi la curse cu un cal pur-sânge, vei face performanţa vieţii tale. Deci contează extraordinar de mult cine te educă pentru a putea intra în această meserie.

Al treilea lucru important este feed-back-ul pe care ţi-l oferi tu însuţi de fiecare dată după ce ai realizat ceva. Și aici există două variante. Una în care te mulţumești cu ceea ce ai făcut, îţi spui că este foarte bine și că vei reproduce lucrul acesta și poţi să-l și popularizezi. A doua variantă este una în care îţi pui întrebări: «Oare nu se putea și mai bine decât atât?» Acesta este progresul!

Și încă un lucru foarte important în meseria noastră: cuvântul «meserie» înseamnă «meșteșug». Și să știţi că sunt mulţi meșteșugari. Sunt oameni care învaţă niște boli și niște operaţii pe care le fac foarte bine! Și le pot reproduce de sute de ori. De-asta sunt oameni care sunt recomandaţi: «Du-te la cutare, că ăsta face operaţia cutare de o sută de ori, și o face bine.» Acesta-i meșteșugul. Partea frumoasă a meseriei noastre este că poţi să creezi. Și când creaţia este adăugată la meșteșug, atunci faci artă. Artă medicală, artă chirurgicală.”

Pe urmele titanilor

Doi oameni l-au învăţat pe profesorul Brătilă arta chirurgiei. Profesorul Dan Alessandrescu și profesorul Dan Setlacec, „un titan al chirurgiei românești”. Despre unul, spune că i-a schimbat cursul vieţii în anul IV de facultate, iar de celălalt s-a alipit atât de mult, încât gurile rele îi bănuiau de o rudenie ascunsă. „La un moment dat, într-un spital din București, cineva spunea că sunt fiul nelegitim al unuia dintre ei. Nu era așa, noi ne cunoscusem când eu eram în anul VI de facultate”, mi-a spus resemnat profesorul.

Prof. Dr. Dan Setlacec
Prof. dr. Dan Setlacec

Știam că Petre Brătilă păstrează legătura cu medici reputaţi din străinătate, oameni pasionaţi de meseria lor și de avansarea ei. Știam că operează împreună cu aceștia, fie în afara ţării, fie îi invită să participe la intervenţii aici, în România. L-am întrebat de ce sunt importante aceste conexiuni.

„Relaţiile pe care le ai cu oameni care fac lucruri deosebite sunt relaţii care te fac să progresezi. Iar oamenii care te cunosc și recunosc ceea ce faci îţi dau un gir pentru ceea ce ești la un moment dat. Pentru că nu poţi fi cunoscut numai în orașul București. Sau numai în alt oraș din ţară. Dacă ești cunoscut în oricare din orașele României nu are nicio importanţă. Întotdeauna trebuie să ai feed-back de dinafară, trebuie să stabilești legături, pentru că în chirurgie oricând, oriunde te-ai duce, pe oricine ai vedea operând, ai ceva de învăţat. Niciodată nu poţi spune «sunt atât de bun încât puţine lucruri mai am de învăţat.» Așa ceva nu-i adevărat! Și uitaţi, sunt la o vârstă [66 de ani, n.r.] la care încă pot spune că am de învăţat. Și mă uit la filme medicale, cu operaţii, particip la congrese și stau de vorbă cu personalităţi care îmi confirmă același lucru. Încă avem de învăţat.”

„Am pierdut două familii”

Îmi anticipase într-o măsură următoarea întrebare. Dar nu renunţ la ea și îl întreb dacă are vreo rutină a informării și cum arată programul unei zile obișnuite. Îmi răspunde simplu și cu un pic de umor: „Mă trezesc în fiecare zi la ora 5. Citesc până la ora 6:30. Nu beletristică, n-am timp pentru ea. Beletristica e pentru concediu. După aceea, lucrez puţin 12 ore. După 12 ore merg acasă și mai citesc până la miezul nopţii. Iar de la miezul nopţii până la 5 dimineaţa cred că dorm. Dar tot operaţii visez.”

Prind curaj, cu un strop mai mult decât era rezonabil, și dau să verific un clișeu: „Se spune că a fi medic și a avea o familie nu sunt tocmai lucruri compatibile? Dumneavoastră cum vedeţi?” Onestitatea profesorului îmi arată clar dimensiunea riscului pe care greșisem că nu o calculasem înainte să îi adresez întrebarea: „Este o realitate. Acum am o familie. Pentru că am o vârstă la care sunt foarte responsabil de ceea ce fac. Dar am pierdut două. Am pierdut două familii din cauza meseriei. Adică nopţi și săptămâni întregi petrecute în spital. Timp pe care nu poţi să-l acorzi celui de lângă tine. Și să știţi că asta este linia generală la doctori. Puţini dintre noi au o singură căsătorie în decursul vieţii. Puţini. Și-asta tocmai pentru că partea de început a meseriei este cea mai zbuciumată și este cea mai frustrantă pentru un cuplu. Iar dacă în cuplul respectiv se întâlnesc doi doctori, atunci sigur se va întâmpla ceva acolo.

Vă spuneam că acum e altceva, pentru că văd lucrurile altfel. Într-adevăr, acum știu că cel mai important lucru pe lumea asta este familia. Sigur, și să fac bine oamenilor este important. Dar cel mai important lucru pe lume este familia. De ce? Pentru că familia este ceea ce îţi aparţine ţie. Restul, ceea ce faci, este ceva trecător. Oamenii te folosesc și te abandonează. Ai făcut un bine, pacientul a plecat și nu mai are nicio problemă cu tine. Acel bine se desprinde de tine total. Or, familia este singurul lucru care rămâne. Este singurul tău refugiu pe care îl ai când ai insuccese, pentru că există și insuccese. Este singurul izvor de bucurie adevărată și de dragoste adevărată. Dragostea unui copil nu poate fi comparată cu absolut nimic pe lumea asta. Or, nivelul ăsta de sentiment nu îl poţi regăsi decât într-o familie. De-asta trebuie să ai foarte mare grijă cum ţi-o faci și cum ţi-o păstrezi. Asta e foarte important: cum ţi-o păstrezi.”

„Mă rog… să pot face faţă”

Compar în minte imaginea aceasta cu aceea pe care mi-o formasem vorbind, în sala de așteptare, cu două dintre pacientele medicului și le găsesc strâns legate. Cele două doamne sosite pentru un consult postoperator nu îmi lăsaseră niciun dubiu cu privire la amestecul de respect și recunoștinţă pe care îl purtau medicului. În spitalele publice, există de prea multe ori o barieră (de bancnote) între medic și pacient, care consolidează imaginea chirurgului tehnocrat și a pacientului în dependenţă totală. Mai că îl întreb pe profesor cum de dumnealui nu este așa.

Prof. dr. Brătilă a ajutat o femeie operată de cancer de col uterin să aducă pe lume o fetiţă, prin operaţie cezariană.

Îmi spune „Un chirurg vede suferinţa. Vezi suferinţa, iar lucrul acesta îţi cizelează sufletul. Te face să fii mai responsabil, te face să fii mai aproape de Dumnezeu. Să fii mai sensibil. Chirurgii, să știţi, sunt oameni sensibili. Nu sunt aroganţi.”

Unii poate au experienţe personale cu care pot contrazice această caracterizare. Dar exemplul profesorului rămâne, în sine, un argument. E departe de imaginea omului cu pretenţii de semizeu. Ba chiar, ca un om care caută limitele știinţei pentru a le depăşi, sună aparte când spune despre tagma cu care se identifică: „Medicii, în general, și chirurgii, în special, suntem foarte aproape de divinitate. Noi comunicăm cu divinitatea într-un fel. E sprijinul pe care îl avem permanent. (…) La fiecare operaţie mă rog pentru pacientul respectiv, mă rog pentru mine să pot să fiu puternic și să pot face faţă.”

Profesorul Brătilă face faţă și face istorie. Dar este dezamăgit de istoria care gravează, în paralel, în mentalul colectiv. De chirurgia socială practicată de mass-media, care extirpă repere și implantează vicii. Într-un interviu pentru RFI, profesorul Brătilă deplângea faptul că presa românească acordă mai mult spaţiu popularizării fotbalului decât grijii pentru sănătate. La fel mi-a spus și mie: „Mass-media are o sarcină extraordinară de a pune în valoare oamenii și categoriile de oameni care chiar ajută societatea asta să meargă înainte. Nu fotbaliști și nu procurori…” În sinea mea, i-am promis că asta voi face din interviul pe care tocmai îl încheiam.