Nimic nu poate justifica gestul criminal care a provocat tragedia de la Charlie Hebdo, însă, înţelegând premisele lui, e posibil să facem un pas înainte în prevenirea altor evenimente de acest gen.

Nimeni nu neagă faptul că revista Charlie Hebdo le-a adus o ofensă puternică musulmanilor. Puţini și-au luat însă timp pentru a înţelege mai bine natura acestei ofense. Publicaţia a transmis o dublă jignire, o dată prin mesajul ireverenţios la adresa islamismului și apoi prin însuși faptul că a ilustrat chipul profetului onorat de musulmani.

Mulţi musulmani sunt cu totul împotriva oricărui fel de reprezentare artistică a lui Allah, a lui Mahomed, fiind reticenţi și la ilustrări grafice ale altor profeţi anteriori (incluzându-i aici pe Iisus sau Moise).

Ziua desenării lui Mahomed

Pentru a putea înţelege seriozitatea cu care mulţi musulmani tratează această interdicţie, putem aminti faptul că difuzarea filmelor Noe și Exodul a fost oprită anul acesta în câteva ţări islamice tocmai din cauză că implica portretizarea profeţilor evrei.

S-a vorbit mult în ultimele zile despre mai vechiul gest al publicaţiei Charlie Hebdo de a republica acele caricaturi daneze care au stârnit ample proteste și violenţă în lumea islamică. Oamenii și-au amintit și de filmul Inocenţa musulmanilor, o altă producţie parodică la adresa islamicilor. Nu sunt însă singurele ocazii când sensibilităţile musulmanilor au fost atacate. Profetul fusese desenat și în serialul satiric american South Park, iar după difuzarea episodului care ofensa islamismul, a existat chiar o iniţiativă „Draw Mohammed Day” (Ziua desenării lui Mahomed).

Fără icoane

Aniconismul musulmanilor nu este o excentricitate doctrinară recentă, ci un principiu cultivat de-a lungul secolelor, evident în arta islamică din cele mai vechi timpuri.

Tradiţia islamică (Hadith) interzicea la modul absolut crearea de imagini ale lui Allah și descuraja și pictarea oamenilor sau a animalelor, ca un mijloc de prevenire a idolatriei. Din acest motiv, arta islamică este dominată de motive geometrice tipice și caligrafie și, mai rar, de motive florale, arabesque.

Se pare că cei mai fideli principiului aniconic sunt sunniţii și, în general, musulmanii din Peninsula Arabă. „Cu cât ne îndepărtăm mai mult către est, cu atât mai probabil va fi să descoperim reprezentări ale profetului în artă”, explica Johari Abdul-Malik, imamul centrului Dar Al-Hijraj, din Falls Church, Virginia (SUA), citat de CNN.

Nu e un moft

Chiar dacă nu este o doctrină universal respectată în lumea islamică, e interesant de observat că aniconismul are o paralelă vizibilă și în iudaism, și în creștinism. Dacă cei mai mulţi credincioși mozaici nu Îl reprezintă pe Dumnezeu prin artă, unii încă nici nu Îi rostesc/scriu numele, pentru a nu comite o blasfemie. În schimb, atitudinea creștinilor faţă de reprezentările divinităţii a variat de-a lungul istoriei și în sânul cultelor.

Primii creștini erau aniconici, ceea ce îi făcea diferiţi de adepţii religiilor politeiste din jurul lor, care aveau deja o istorie a reprezentării artistice a zeităţilor, mai ales prin sculpturi. Iconoclasmul bizantin a fost, în secolele al VIII-lea și al IX-lea, o reînviere a principiului aniconismului. La fel s-a întâmplat și după Reforma Protestantă (mai ales în calvinism). Cu toate acestea, mare parte a istoriei creștinismului este dominată de tradiţia creării și venerării reprezentărilor lui Dumnezeu. Există și astăzi confesiuni creștine care consideră că folosirea imaginilor lui Dumnezeu în închinare contravine poruncii biblice „să nu îţi faci chip cioplit”.

Un punct comun al tuturor celor trei mari religii (mozaică, creștină, islamică) este că idolii de care credincioșii se feresc depășesc cadrul fizic, sau material, putând fi totodată obiective sau posesiuni pe care le venerează ca pe un dumnezeu. Ironia tristă, așa cum remarca profesorul Hussein Rashid, de la Centrul pentru Studii Islamice al Universităţii Hofstra, din New York, este că opoziţia faţă de reprezentarea Profetului a ajuns, dintr-o luptă împotriva idolatriei, o idolatrizare a absenţei imaginii, atunci când s-a manifestat prin atacuri violente sau chiar ucidere.

Foto: Wikimedia