Jurnalul fericirii[1] lui Nicolae Steinhardt este un minunat elogiu adus creștinismului, în profunzimea și gravitatea lui, dar cu inteligenţă și umor.

Steinhardt respinge asocierea creştinismului cu o cucernicie cuminte. Sunt faimoase cuvintele lui prin care spune că „nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti“.

La ce te gândești prima dată când spui „fericire”? La o persoană dragă? Sau la un loc frumos, la liniște sau măcar la răgazul de a nu te mai îngrozi de ziua de mâine? Posibil. Dar la o închisoare? La un rechizitoriu? La fericirea de a fi pierdut tot ce putea fi pierdut, dar de a-ţi fi păstrat sufletul? La bucuria de a nu fi trădat pe nimeni ca să ai tu zile mai bune și la nopţile pe care poţi să le dormi liniștit, căci te lasă cugetul?

Jurnalul fericirii[2] lui Nicolae Steinhardt este un minunat elogiu adus creștinismului, în profunzimea și gravitatea lui, dar cu inteligenţă și umor. Steinhardt a fost nu doar scriitor, critic literar, eseist și publicist, ci și jurist cu doctorat în drept constituţional. Evreu convertit la creștinism în închisoarea de la Jilava, Steinhardt este o personalitate marcantă a lumii creștine, dar și în afara ei. Iar, ca autor, nu se teme să demonteze fără milă câteva idei pe care ne-am obișnuit să le luăm ca atare și care ne-au făcut rău și nouă, și creștinismului.

De pildă, în Jurnal, Steinhardt respinge asocierea creștinismului cu o cucernicie tâmpă și cuminte. Sunt faimoase cuvintele lui prin care spune că „nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.“ Inima blândă? Da. Mintea? Nu. Mintea să fie aspră! Și să nu mai confundăm sărăcia în duh cu sărăcia minţii.

Sau o altă eroare: ideea că faptul de a fi creștin se asociază nu doar cu mintea mai puţină, ci și cu faţa mai lungă. Nimic mai fals – și titlul cărţii anticipează acest aspect, opunându-se cu toată puterea ideii că un creștin trebuie în primul rând să se abţină de la o mulţime de bunuri și bucurii legitime, păstrând un ochi vigilent pentru ca și fratele să urmeze aceeași cale a jertfirii de sine.

De unde vine ideea aceasta? Cel mai probabil din păgânism, unde oamenii se fereau să fie fericiţi sau să declare că sunt astfel, ca să nu stârnească mânia zeilor, care cu greu puteau fi apoi îmbunaţi printr-o mulţime de jertfe. Ei bine, cu Dumnezeu e altfel: El nu ne pizmuiește fericirea, ci ne-o pregătește și ne-o garantează. Și nu ne cere jertfe, ci Se jertfește El Însuși pentru noi, pentru ca și noi să avem drept cu El la ospăţ – e foarte interesant cum în evanghelii Iisus face din ospăţ și bucurie o parabolă a Împărăţiei.

Nu ar trebui deci ca bucuria să fie o caracteristică principală a creștinismului? Nu cumva Îl reprezentăm greșit pe Dumnezeu? Căci cine și-ar mai dori să fie fiul unui Tată ai cărui copii sunt atât de triști? Poate ar trebui să fim și noi ca Nicolae Steinhardt sau poate ca bătrânul Haydn, care, întrebat odată de ce muzica lui religioasă este veselă în loc să fie ceremonioasă și solemnă (așa cum se aștepta îndeobște), a răspuns cam așa: „Pentru că ori de câte ori mă gândesc la Dumnezeu, mă cuprinde veselia!”

Citește și: Fericirea e întotdeauna disponibilă

Jurnalul fericirii

Footnotes
[1]„„Jurnalul fericirii“ de Nicolae Steinhardt; 464 pagini, Editura Rohia, 2005.”
[2]„„Jurnalul fericirii“ de Nicolae Steinhardt; 464 pagini, Editura Rohia, 2005.”

„„Jurnalul fericirii“ de Nicolae Steinhardt; 464 pagini, Editura Rohia, 2005.”