Călătoresc speriaţi. Își pun viaţa în pericol. Cu sau fără părinţi, sunt confuzi cu privire la prezent și la viitor. Unii dintre ei nu au plecat decât cu instrucţiunea să asculte de străinul care îi va duce la „pământul făgăduit”. Când ajung acolo, sunt măsuraţi, cântăriţi, analizaţi și interogaţi. Sunt puși în centre de detenţie sau de plasament, unde își așteaptă soarta. În final, dispar pentru totdeauna.

Mai mult de 10.000 de copii care au venit cu valul de refugiaţi în Europa au dispărut în ultimele 18-24 de luni, anunţă Europol. Unii dintre ei s-ar putea să fi ajuns la familiile lor, dar aceasta este o speranţă neconfirmată. „Pur și simplu nu știm unde sunt, ce fac sau cu cine sunt”, a declarat șeful de personal al Europol, Brian Donald. Se pare că Europolul are informaţii că grupările infracţionale organizate care s-au ocupat cu traficarea refugiaţilor au trecut acum la exploatarea copiilor pentru muncă și sex. „Acești copii sunt în comunitate, dacă sunt abuzaţi, aceasta se întâmplă în comunitate. Nu se evaporă în aer și nu sunt ţinuţi în mijlocul pădurii. Ca populaţie, trebuie să fim vigilenţi”, a mai spus Donald.

În realitate, numărul copiilor dispăruţi este mult mai mare și imposibil de aflat cu exactitate, din cauza naturii ascunse a operaţiunilor de traficare și exploatare și a lacunelor din înregistrarea refugiaţilor. Peste un milion de refugiaţi au intrat în Europa în 2015, iar copii se pare că au fost în jur de 27%. „Înregistraţi sau nu, vorbim de 270.000 de copii”, spun cei de la Europol. Mai mult decât atât, se pare că faţă de luna iunie 2015, când majoritatea refugiaţilor (73%) erau bărbaţi și doar unul din zece era minor, acum majoritatea celor care sosesc sunt femei (34%) și copii (36%), ceea ce înseamnă că este de așteptat ca numărul copiilor care dispar să crească.

Câţi am avut și câţi am pierdut

Magnitudinea reală a fenomenului global al traficului uman este imposibil de stabilit cu exactitate. În cartea Human Trafficking (Traficul de fiinţe umane), autoarea Louise Shelley, profesoară la Universitatea „George Mason” și expertă americană în crimă transnaţională și terorism, amintește că în anul 2004, când guvernul american a încercat să tranșeze problema, se estima că între 600.000 și 800.000 de oameni erau victime ale traficului uman, dintre care 80% erau femei, 50% erau minori, iar 70% din total erau traficaţi pentru exploatare sexuală.[1] Estimările au fost criticate, pentru că nu includeau milioanele de persoane care erau traficate în interiorul graniţelor, ci doar la nivel transnaţional. În 2006, agenţia ONU care se ocupă cu problemele legate de protecţie socială, standarde de muncă și șomaj, Organizaţia Internaţională a Muncii (The International Labor Organization – ILO), estima că în realitate 12,3 milioane de oameni ar lucra ca sclavi. Alte estimări pentru anul respectiv variau între 4 şi 27 de milioane.[2]

O parte extrem de vulnerabilă a milioanelor de oameni care sunt forţaţi să intre într-un tip de sclavie modernă o reprezintă minorii care trec graniţele singuri. Și numărul acestora este la fel de greu de estimat. Un exemplu relevant este o situaţie din 2008, când Reţeaua Europeană de Migraţie (REM), care este menită să ofere instituţiilor Uniunii Europene, statelor UE și publicului larg informaţii actualizate, obiective și fiabile privind migraţia și azilul, nota că a identificat 11.292 de cereri de azil din partea minorilor neînsoţiţi, pe când FRONTEX, agenţia europeană care se ocupă cu managementul graniţelor exterioare ale UE, a realizat la cererea Comisiei Europene un studiu care a identificat doar 7.056 de cereri pentru aceeași perioadă.[3] Două instituţii ale Uniunii Europene, aceeași problemă, rezultate complet diferite. În final, datele celor două studii au fost armonizate și s-a ajuns la un total mai realist, de 15.719 cereri pentru 2008. Conform organizaţiei umanitare Missing Children Europe (Copii dispăruţi Europa), multiple agenţii recunosc faptul că nu există niciun mecanism eficient de a identifica copiii care migrează singuri sau care au fost despărţiţi de rude și că procedurile de înregistrare pentru un copil care face cerere de azil nu sunt eficiente în a identifica dacă respectivul copil este victimă a traficului de persoane. Ceea ce se știe sigur este că problema copiilor imigranţi care dispar nu este nicidecum nouă.

În Europa, aşa cum imigraţia este un fenomen inegal în ţările membre, la fel sunt şi traficarea și exploatarea minorilor. Din analiza datelor ONU, rezultă că ţările vestice, precum Belgia, Germania, Austria, Danemarca, Elveţia, Olanda și Franţa, dar și Marea Britanie, Grecia, Italia și Spania, sunt ţările-ţintă pentru victime, în timp ce ultimele trei amintite sunt și ţări de tranzit. Ce se întâmplă după ce minorii ajung în aceste ţări? Diverse rapoarte schiţează o imagine care ar trebui să ne stimuleze interesul și vigilenţa. În Belgia, cercetări realizate de organizaţia Child Focus arată că, în 25% dintre cazuri, copiii dispar în primele 48 de ore de la venirea în ţară.[4] Conform raportului FRONTEX, în Marea Britanie 60% dintre copiii neînsoţiti care ajung în centre sociale dispar și nu mai sunt găsiţi niciodată. În Suedia, 1.000 din 1.900 de copii care au ajuns în orașul de coastă Trelleborg în noiembrie 2015 au dispărut. În Italia, 62% dintre copiii care au trecut graniţa în perioada ianuarie–mai 2015 au dispărut.

Pare imposibil ca atâtea mii de copii să dispară pur și simplu de sub ochii angajaţilor statului, totuși aceasta este realitatea. Shelley crede că „nicio astfel de activitate nu poate funcţiona în lipsa complicităţii din partea forţelor de ordine și a corupţiei oficialilor atât în ţările-sursă şi de tranzit, cât și în cele de destinaţie. În toate regiunile, grupările infracţionale pot funcţiona eficient întrucât cultivă legături strânse cu oamenii legii, cu personalul din ambasade și cu alţi funcţionari, precum vameși, care asistă la acest comerţ”[5]. Deși există într-adevăr ţări, precum Thailanda sau Nigeria, unde acest tip de complicitate și de corupţie este un fapt cunoscut la nivel internaţional, poate fi el imputat şi celor mai civilizate ţări europene? Sau mai există și alte circumstanţe de care profită infractorii?

Spre zorii zilei de mâine

Traficul de „carne vie” nu există de azi, de ieri, iar cauzele sale nu sunt nicidecum ascunse. Sărăcia, șomajul, dezechilibrele economice dintre diferitele regiuni ale lumii, corupţia, instabilitatea politică și conflictele regionale, discriminarea pe criterii de sex, etnie și religie, toţi acești factori împing imigranţi către economia ilicită. Perspective precum un trai mai bun, posibilităţi de angajare, servicii sociale sunt, pe de altă parte, cele care atrag imigranţi către ţările dezvoltate. Aceste diferenţe au existat și în trecut, însă globalizarea este „adevăratul” factor responsabil pentru amplificarea fenomenului migraţionist după anii 1990. Pieţe libere, comerţ liber, comunicare rapidă, competitivitate economică, mobilitate crescută a bunurilor și a oamenilor, toţi acești factori au împins lumea a treia către integrare în economia globală. În același timp, încheierea Războiului Rece și căderea comunismului au însemnat trecerea de la o politică bipolară, cu conflicte globale, la o politică ce generează multiple conflicte locale, care lasă sute de mii de oameni fără nicio posibilitate în afară de migrare. Aceștia sunt indivizii cei mai vulnerabili în faţa traficanţilor care le promit o viaţă mai bună.

Femeile și copiii ajung să fie bunuri care finanţează conflicte. Copii sunt traficaţi pentru a deveni scuturi umane sau soldaţi în ţările din lumea a treia. În lumea dezvoltată, sunt deservite alte scopuri. Copii din America Latină, din ţările fostului URSS, din Asia, India sau ţările balcanice sunt introduși în America de Nord și în Europa de Vest pentru adopţii ilegale, pentru cerșit, furat, comercializare de droguri, dar și pentru muncă la negru în fabrici, agricultură și în casele sau la firmele occidentalilor bogaţi, dar mai ales sunt folosiţi pentru prostituţie. De multe ori, sunt recrutaţi și controlaţi chiar de membrii familiei lor, care se află deja în ţările-gazdă. O investigaţie româno-italiană din 2005 a destructurat o grupare infracţională care trimisese 100 de copii și tineri din Bistriţa-Năsăud în Italia, la furat. Copiii aparţineau unor familii extrem de sărace și erau recrutaţi din școli sau din discoteci. Alţi copii sunt folosiţi de familie pentru a atrage beneficii sociale, iar alţii sunt trimiși singuri înainte, pentru a determina procedurile de reunificare a familiei în ţările-gazdă, arată raportul FOREX.[6] Conform Acordului de la Dublin, refugiaţii sunt obligaţi să ceară azil în prima ţară europeană în care ajung, dar din 2013 copiilor care ajung neînsoţiţi le este permis să aplice pentru azil în orice ţară de pe traseul lor, atrage atenţia un studiu realizat anul trecut.[7] În timp ce unii sunt sinceri în dorinţa de reunificare a familiei, alţii o folosesc ca pretext pentru a atrage copii în servitute.

Din nefericire, copiii care sfârșesc în astfel de situaţii ajung cu greu să fie descoperiţi și ajutaţi. The Guardian[8] relatează povestea lui Ling, care a fost prima dată depistată de poliţia britanică într-un raid efectuat la un restaurant chinezesc din Birmingham. Ling fusese adusă din Fujian, China, cu doi ani mai devreme și forţată să lucreze într-un bordel. Deși se temea pentru viaţa ei, nu a putut beneficia de protecţia poliţiei. Un an mai târziu, poliţiștii au identificat-o din nou și au luat legătura cu autorităţile care se ocupă cu identificarea și protejarea victimelor suspectate că ar fi fost traficate. Tânăra de 16 ani a fost pusă într-un centru social până la investigarea cazului, pentru ca în final autorităţile să decidă că nu există dovezi că este victimă a traficului uman. La patru zile de la decizia oficială, a dispărut și nu a mai fost văzută în ultimii șase ani. Mai mulţi martori au declarat că au observat un bărbat asiatic stând în faţa locuinţei sociale. Șansele ca acest caz să mai revină la suprafaţă vreodată sunt minime.

Invizibilii

Migraţia către ţările dezvoltate s-a dublat în ultimii 35 de ani, iar o proporţie estimată la 11% dintre imigranţi o reprezintă segmentul de vârstă sub 20 de ani, atrage atenţia profesoara de la Universitatea Harvard Jacqueline Bhabha, expertă în drepturile omului și în traficul cu fiinţe umane, în cartea Child Migration & Human Rights in a Global Age[9] (Migraţia copiilor şi drepturile lor umane). Ea explică în acest context cum abia pe la sfârșitul anilor 1990 autorităţile au început să se întrebe și să îi întrebe pe copii care este motivul călătoriei, cine ia decizii pentru ei și pentru viitorul lor. „Cu foarte puţine excepţii, nicio agenţie, niciun departament, niciun corp de experţi nu se considera responsabil pentru această categorie sau nu se considera competent pentru a răspunde dilemelor din ce în ce mai complexe care apăreau. În multe cazuri, copiii imigranţi care nu aveau familii deveneau responsabilitatea diasporei din ţara respectivă. Decizii legale formale nu se luau în numele lor, iar organismele statului nu își asumau responsabilitatea pentru bunăstarea lor”[10], scrie Bhabha. Lucrurile au început să se schimbe odată ce legislaţia internaţională a început să le acorde atenţie acestor copii, în special odată cu adoptarea în 1989 a Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului, care cere statelor semnatare să protejeze copiii de toate formele de abuz și de exploatare sexuală.

Dar aceste tragedii continuă să apară, în ciuda faptului că există instrumente legislative în cazul traficului de persoane pe care comunitatea internaţională nu le avea în deceniile trecute. În 2000, ONU a completat Convenţia cu Protocolul împotriva Traficului de Persoane, al cărui scop este „să prevină și să combată traficarea persoanelor, mai ales a femeilor și a copiilor; să protejeze și să asiste victimele traficului de persoane, garantându-le respectarea drepturilor și să promoveze cooperarea între statele care au ratificat Protocolul, pentru ca aceste obiective să fie atinse”[11]. Protocolul a fost semnat de 117 ţări, dar nu toate l-au ratificat. Pe de altă parte, statele europene și-au dezvoltat propriile standarde ale drepturilor omului, prin Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăţilor Fundamentale, prin Codul European de Securitate Socială și prin Convenţia Consiliului Europei privind Lupta împotriva Traficului de Fiinţe Umane, aceasta din urmă fiind adoptată tocmai ca o completare la Protocolul ONU. Deși toate statele membre trebuie să respecte drepturile consfinţite în aceste documente legale, fiecare ţară a adoptat legi proprii și nu există o armonie legislativă la nivelul Uniunii. Prin urmare, rezultatele acţiunilor de combatere a traficului de persoane lasă de dorit. În Europa anului 2014, au fost identificate doar 11.910 victime și s-au pronunţat doar 1.585 de condamnări, conform unei analize pe care guvernul american o întocmește anual, la nivel global.[12] Prin comparaţie, în anul 2008 în Europa au fost identificate 8.981 de victime și au fost pronunţate 1.721 de condamnări. Comparând cele două situaţii și luând în calcul că la nivel global numărul persoanelor traficate este, la orice moment, de ordinul milioanelor, pe când numărul victimelor identificate în perioada 2008–2014 nu a trecut de 300.000, se poate concluziona ușor că acest tip de infracţiune este trecut cu vederea peste tot în lume.

Conform unui studiu realizat de doi profesori de sociologie de la Universitatea din Nottingham, situaţia nu reflectă doar lipsa voinţei politice, ci și pe cea a voinţei individuale a celor care intră în contact cu acești copii.[13] Astfel, pentru a le fi respectate drepturile în ţara-gazdă, copiii imigranţi trebuie să fie recunoscuţi ca refugiaţi minori, însă pentru funcţionarii care se ocupă de cazurile lor este mai ușor ca acești copii să fie înregistraţi ca adulţi, motiv pentru care unele ţări europene au scăzut limita de vârstă pentru maturitate, de la 18 la 16 ani. La extremă se află Malta, unde orice imigrant care are deja peste 12 ani poate fi înregistrat ca adult.[14] În 2004, doar în Marea Britanie s-au înregistrat aproape 2.400 de cazuri de copii minori înregistraţi ca adulţi.[15]

Reticenţa de a depista sau de a recunoaște vârsta reală a unui copil ţine câteodată doar de simplul fapt că înregistrarea unui adult este mai puţin complicată de birocraţie. Alteori ţine de un sentiment naţionalist, având în vedere că un copil imigrant poate beneficia de mai multe drepturi în ţara-gazdă decât un adult, inclusiv dreptul de a cere azil și de a cere reîntregirea familiei. În celelalte cazuri, poate fi vorba de frica de a face o greșeală de identificare, având în vedere că și unii imigranţi vor să păcălească sistemul și că tot procesul prin care se stabilește vârsta și care diferă de la o ţară la alta este complicat (poate presupune interviuri lungi cu copiii care nu cunosc limba, controale medicale sau chiar radiografii, când acești copii nu sunt obișnuiţi să meargă la doctor), care nu oferă rezultate infailibile. Toate aceste lucruri cer timp, expertiză și de multe ori nu pot fi stabilite corect la primul contact oficial cu un copil, iar până la finalizarea dosarului se poate ca acesta să fi dispărut deja.

Unele state au încercat să reducă probabilitatea de a face o greșeli în identificarea vârstei și scopului migraţionist, implementând strategii care să descurajeze călătoria grupurilor vulnerabile: prin ridicarea de ziduri (Ungaria), prin implementarea de legi care încalcă drepturile umane (Danemarca), prin eliminarea beneficiilor sociale (Marea Britanie), prin rele tratamente în taberele de refugiaţi (Franţa) etc. „Rezultatele nu sunt încurajatoare: mii de copii continuă să fie traficaţi, în timp ce strategiile discriminatorii de control a migraţiei expun grupuri vulnerabile, cum sunt femeile și fetele, la obstacole în plus. Aceste soluţii sunt respinse de activiștii pentru drepturile omului, care spun că ridicarea costului ieșirii dintr-o ţară tinde să genereze mai multe trasee clandestine, expunând copiii la pericole și datorii mai mari”[16], explică Bhabha.

Nepăsarea civilizată care distruge vieţi necivilizate

Problema migraţiei este profundă și de lungă durată. Motivele sunt multiple: populaţiile continuă să crească în ţările în curs de dezvoltare, în timp ce resursele necesare pentru dezvoltarea acestor tineri sunt concentrate în ţările occidentale, unde populaţia îmbătrânită are nevoie de imigranţi care să o întreţină; conflictele politice regionale și încălzirea globală vor fi responsabile pentru dislocarea unor grupuri din ce în ce mai mari de persoane, agravând astfel în viitor problema traficului de persoane. Europa este în mod special expusă presiunii migraţioniste, din cauza războiului sirian, care durează de cinci ani și pentru care nu se întrevede nicio rezolvare.

Soluţiile nu doar că există, ci abundă, cel puţin în teorie. Părerea generală a experţilor în traficul de fiinţe umane este că, în primul rând, problema este inadecvat înţeleasă, cu o percepţie limitată asupra numărului de victime, a formelor de exploatare, a profiturilor și a naturii problemei în ţările-sursă. Ceea ce înseamnă că Europa, în primul rând, trebuie să aloce mai multe resurse pentru cercetarea și analizarea subiectului dintr-o perspectivă multidisciplinară. În al doilea rând, abordarea subiectului trebuie să fie comună în ţările europene, și anume o abordare îndreptată spre ajutorarea reală a victimelor, nu spre izolarea și repatrierea lor, ceea ce presupune și îmbunătăţirea procesului de primire, dar și a protecţiei acordate prin crearea unui sistem de azil robust, cu acces facil la educaţie și la servicii sociale. Lipsa educaţiei și a oportunităţilor în ţara-gazdă, la fel ca în ţara-sursă, nu face decât să creeze potenţial pentru abuzuri, atât la nivel personal, în familii, cât și la nivel guvernamental și de servicii sociale. În al treilea rând, este imperativă conceperea unui nivel minim de legislaţie comună pe subiect în ţările europene și de împărtășire a informaţiilor despre acest fenomen. În al patrulea rând, este nevoie de programe de specializare pentru toţi cei implicaţi în proces, începând cu cei care lucrează pe teren și care stabilesc primul contact cu imigranţii, poliţiști, asistenţi sociali, și terminând cu cei care lucrează în birou și dau aviz pozitiv sau negativ dosarelor. Este nevoie de campanii educative atât printre funcţionarii statului, cât și la nivelul publicului, care să devină conștient de problemă și de rolul pe care îl poate juca fiecare persoană. Există și sugestii de oferire a unor recompense martorilor și de promoţii pentru o bună cooperare între forţele poliţienești din mai multe ţări, cât și în privinţa dezvoltării unor linii de telefonie cu mesaje codate la care să poată apela victimele.

În ciuda tuturor acestor propuneri de soluţionare a problemei, situaţia este complicată pe teren. „Sărăcia, lipsa oportunităţilor, dezintegrarea socială în urma conflictelor, inegalitatea de sex, care vine la pachet cu violenţa domestică și cu abuzarea sexuală a copiilor, precum și căutarea fără sfârșit a omului după oportunităţi de progres sau supravieţuire sunt forţele care comandă traficul de fiinţe umane, împreună cu cererea de persoane exploatabile”[17], explică Bhaba. Economia globală pe modelul unei competitivităţi agresive crește cererea de mână de lucru ieftină care poate fi obţinută doar prin exploatarea omului. Însă și această stare de fapt are o rădăcină problematică, și anume ambivalenţa umană, studiată extins de Hanna Arendt și folosită în analiza tensiunii dintre libertate și tiranie. Ideea ei era că tensiunea dintre identificarea unei persoane cu alte persoane (sentiment care motivează căutarea după principiile drepturilor umane), pe de o parte, și interesul personal al fiecărui om (sentiment care a dus la nativism și xenofobie), pe de altă parte, nu este o contradicţie care se poate rezolva sau depăși, ci o ambivalenţă profundă care rezidă în om.

Aceeași idee o identifică Bhabha în felul în care societatea europeană a abordat problema imigranţilor – ca societate, credem că statul are o obligaţie „părintească” să protejeze copiii vulnerabili, dar în același timp ne așteptăm să ne protejeze și pe noi de toţi cei care nu pot fi controlaţi, fie ei chiar și copii. Ar trebui să îi condamnăm sau să îi protejăm copiii-soldaţi, vinovaţi de crime de război? Ar trebui să le oferim azil copiilor care au făcut parte din crima organizată sau ar trebui să curăţăm societatea de ei și să îi deportăm? Cerinţele economice sau de interes personal pentru mână de lucru ieftină se află în conflict cu drepturile pe care tot societatea le-a recunoscut tuturor copiilor, atât prin puterea legii, cât și prin consens popular. „Neglijenţa noastră faţă de drepturile acestor copii imigranţi este un compromis care reprezintă ambivalenţa noastră de nerezolvat”[18], spune Bhabha. În momentul de faţă, Europa este chinuită de această ambivalenţă, care nu pare nicăieri mai vizibilă decât în Germania.

Soluţiile nu se întrevăd. Dezbaterea la nivel internaţional pare să se fi conturat deja în jurul apărării securităţii și a identităţii naţionale și europene, motiv pentru care nepăsarea faţă de traficarea unor persoane care sunt radical diferite de europeni este o urmare aproape firească. „Un imigrant ilegal care începe să lucreze pe piaţa muncii ilegale dispare din peisaj. Invizibilitatea lui este un rezultat al propriei situaţii ilegale. (…) Prin urmare, crima condamnării cuiva la sclavie este inclusă în legile noastre.(…) Pentru statele membre UE, cuvântul «uniune» își pierde semnificaţia atunci când nu este susţinut de valori etice publice comune. Așa ar trebui dusă lupta împotriva crimei organizate în Europa – ca o luptă majoră pentru democraţie și cetăţenie”[19], explică Francesco Forgione, fost președinte al comisiei parlamentare antimafie din Italia, una dintre ţările cel mai grav lovite atât de valul de imigranţi, cât și de mafie, în general, și de traficul de persoane, în particular. Dar cum se poate obţine acest lucru? Jacqueline Bhabha este de părere că răspunsul stă în stimularea creativă a voinţei politice, printr-o alianţă productivă a tuturor acelora care realizează importanţa dreptului de a aspira, de a spera și de a căuta emancipare, a celor care sunt conștienţi de valoarea agentului adolescenţei, de oportunitatea pentru următoarea generaţie, de nevoia de muncitori tineri, educaţi și motivaţi care să construiască și să susţină societăţile viitorului.

Footnotes
[1]„Louise Shelley, Human Trafficking – A Global Perspective, Cambridge University Press, 2010, ediţie online”.
[2]„«Trafficking in Persons Report», iunie 2006, http://www.state.gov/documents/organization/66086.pdf”.
[3]„«Unaccompanied Minors in the Migration Process», FRONTEX, dec. 2010, http://frontex.europa.eu/assets/Attachments_News/unaccompanied_minors_public_5_dec.pdf”.
[4]„Vezi missingchildreneurope.eu”.
[5]„Louise Shelley, op.cit.”
[6]„«Unaccompanied Minors in the Migration Process», loc. cit.”
[7]„Nicole Johnson, «Deterrence, Detention, & Deportation: Child Migrants in the United States & the European Union», Heinrich Böll Stiftung North America, aug. 2015, https://us.boell.org/sites/default/files/nicole_johnson.pdf”.
[8]„«UN says one-third of refugees sailing to Europe are children», loc.cit.”
[9]„jacqueline Bhabha, Child Migration & Human Rights in a Global Age, Princeton University Press, 2014, ediţie online”.
[10]„Idem.”
[11]„«The Struggle Between Migration Control and Victim Protection: The UK Approach to Human Trafficking», Women’s Commission for Refugee Women and Children, iun. 2005, https://www.womensrefugeecommission.org/images/zdocs/uk_trafficking.pdf”.
[12]„«Trafficking in Persons Report», iul. 2015, http://www.state.gov/documents/organization/245365.pdf”.
[13]„Julia O’Connell Davidson și Caitlin Farrow, «Child Migration and the Construction of Vulnerability», Salvaţi copiii Suedia, 2007, http://www.childtrafficking.com/Docs/savechild_07_cmcv_0108.pdf”.
[14]„Nicole Johnson, art.cit.”
[15]„Julia O’Connell Davidson și Caitlin Farrow, art.cit.”
[16]„Jacqueline Bhabha, op.cit.”
[17]„Idem”.
[18]„Același lucru este valabil de la cel mai înalt nivel, cel al producătorilor și al companiilor, care, pe lângă angajaţii legitimi, obţin avantaje financiare din «angajarea» ilegitimă a imigranţilor, cât și la cel mai mic nivel, cel al consumatorului, care poate nu cumpără droguri și nu face comerţ cu arme, dar cumpără produse ieftine, realizate de către sclavii moderni, deși este în același timp conectat non-stop la informaţie.”
[19]„«Human Trafficking, Smuggling and Illegal Immigration», IOS Press, 2011 în «The Fight Against Organised Crime, a Major Battle of Democracy and Citizenship», EBSCO Publishing, ediţie online”.

„Louise Shelley, Human Trafficking – A Global Perspective, Cambridge University Press, 2010, ediţie online”.
„«Trafficking in Persons Report», iunie 2006, http://www.state.gov/documents/organization/66086.pdf”.
„«Unaccompanied Minors in the Migration Process», FRONTEX, dec. 2010, http://frontex.europa.eu/assets/Attachments_News/unaccompanied_minors_public_5_dec.pdf”.
„Vezi missingchildreneurope.eu”.
„Louise Shelley, op.cit.”
„«Unaccompanied Minors in the Migration Process», loc. cit.”
„Nicole Johnson, «Deterrence, Detention, & Deportation: Child Migrants in the United States & the European Union», Heinrich Böll Stiftung North America, aug. 2015, https://us.boell.org/sites/default/files/nicole_johnson.pdf”.
„«UN says one-third of refugees sailing to Europe are children», loc.cit.”
„jacqueline Bhabha, Child Migration & Human Rights in a Global Age, Princeton University Press, 2014, ediţie online”.
„Idem.”
„«The Struggle Between Migration Control and Victim Protection: The UK Approach to Human Trafficking», Women’s Commission for Refugee Women and Children, iun. 2005, https://www.womensrefugeecommission.org/images/zdocs/uk_trafficking.pdf”.
„«Trafficking in Persons Report», iul. 2015, http://www.state.gov/documents/organization/245365.pdf”.
„Julia O’Connell Davidson și Caitlin Farrow, «Child Migration and the Construction of Vulnerability», Salvaţi copiii Suedia, 2007, http://www.childtrafficking.com/Docs/savechild_07_cmcv_0108.pdf”.
„Nicole Johnson, art.cit.”
„Julia O’Connell Davidson și Caitlin Farrow, art.cit.”
„Jacqueline Bhabha, op.cit.”
„Idem”.
„Același lucru este valabil de la cel mai înalt nivel, cel al producătorilor și al companiilor, care, pe lângă angajaţii legitimi, obţin avantaje financiare din «angajarea» ilegitimă a imigranţilor, cât și la cel mai mic nivel, cel al consumatorului, care poate nu cumpără droguri și nu face comerţ cu arme, dar cumpără produse ieftine, realizate de către sclavii moderni, deși este în același timp conectat non-stop la informaţie.”
„«Human Trafficking, Smuggling and Illegal Immigration», IOS Press, 2011 în «The Fight Against Organised Crime, a Major Battle of Democracy and Citizenship», EBSCO Publishing, ediţie online”.