Gândirea critică nu este un panaceu, deși se dovedește foarte utilă în gestionarea, clarificarea și/sau soluţionarea unor probleme de alegere, a unor dispute de idei și convingeri, a unor impasuri decizionale care ne preocupă.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.

Ea se dovedește potrivită în zone și domenii de reflecţie ce presupun o abordare logică, raţională, precum și dezbatere, schimb de idei, consultare, confruntare argumentativă asupra unor opinii și viziuni diferite, eventual opuse, chiar și suspendarea deciziei, până la completarea sau modificarea datelor de care dispunem ca să tratăm o problemă.

Desigur, există și domenii în care gândirea critică nu se dovedește utilă, poate e chiar improprie.

Se mai întâmplă ca ea să genereze, în anumite conjuncturi, și unele prejudecăţi sau abordări părtinitoare.

În cele ce urmează ne vom referi la arealul domeniilor la care este sau nu pretabilă gândirea critică. De asemenea îi vom sublinia unele limite, precum și remediile pe care teoreticienii ei le-au propus. În final, prin prisma experienţei de predare a gândirii critice, vom vorbi despre încă un posibil remediu.

Grade de aplicabilitate

Așa cum susţinea logicianul Dragan Stoianovici, gândirea critică este „ceva ce toţi posedăm deja într-o măsură mai mică sau mai mare, dar este totodată o pricepere pe care ne-o putem ameliora, prin reflecţie și exerciţiu”[1].

Dacă este să o privim ca pe o disciplină de studiu, vom constata că gândirea critică are un caracter compozit, articulează date din mai multe discipline și domenii: logică, teoria argumentării, analiza discursului, filosofie analitică, retorică, lingvistică etc. Ea ne ajută să ne ordonăm ideile, presupunerile conștientizate sau nu, convingerile raţionale sau credinţele neraţionale, să cântărim temeiurile gândirii noastre, dovezile, faptele și argumentele. Mai concret, ne ajută să ne clarificăm poziţia în legătură cu diferite probleme ce ne frământă mintea, să alegem și să hotărâm ceva ce ne va trasa un drum de urmat și, în cele din urmă, chiar viaţa.

În continuare, vom ilustra aplicabilitatea gândirii critice pe zone de reflecţie, luând în considerare o problemă perenă a conștiinţei umane: problema morţii. Astfel ne vom imagina o scală a zonelor în care gândirea critică este aplicabilă la problema morţii:

  1. La capătul de maximă relevanţă s-ar afla domeniul logicii, care ne cere să respectăm formele gândirii corecte, să facem raţionamente valide și să extragem concluzii indubitabile. Exemplul clasic aici ar fi raţionamentul următor: de la premisele că „toţi oamenii sunt muritori” și că „eu sunt om”, ajungem indubitabil la concluzia că „eu sunt muritor”. Însă, dacă ar avea de rezolvat numai acest gen de probleme, fiinţa umană ar fi, de fapt, un robot raţional. Ea este, evident, mult mai complexă și îmbină în viaţa ei psihică raţiunea cu simţirea, ideile cu afectele, valorile cu instinctele etc.

2. Zona de mijloc a scalei cuprinde domeniile în care raţionalul se îmbină, uneori armonios, alteori dizarmonios, cu neraţionalul. Sunt domeniile interacţiunii umane, moralei, religiei, axiologiei, psihismului uman etc. De reţinut că neraţionalul nu este echivalent cu iraţionalul. Sentimentele, emoţiile, reflexele, procesele memoriei, instinctele sau voinţa au cu totul altă natură decât procesele raţionale, însă doar unele dintre acestea sunt iraţionale, cu sens negativ (ura, mânia, reflexul de atac, falsa memorie, instinctul criminal, dorinţa de răzbunare etc.)

În aceste domenii „de mijloc”, gândirea critică poate aduce limpeziri, poate stabili valori și reguli, principii, poate reorganiza un haos interior, în care raţiunea omului este bruiată. Modalităţile de a raţiona apelează aici la argumentare, dar nu într-un sens strict logic, deoarece nu avem de-a face cu judecăţi adevărate sau false, ci cu opinii și perspective diverse.

Este terenul dezbaterilor, al persuasiunii, al (re)formării unor opţiuni; al căutării unor idei care să fie acceptate sau acceptabile și pe baza cărora să se evalueze alte idei, pentru a avea o întemeiere cât mai solidă a concluziilor ce ar merita adoptate.

De pildă, când avem de-a face cu formulări iraţionale ce tind să dicteze o decizie greșită, atunci o analiză lucidă a lor poate schimba acea decizie. Dacă o persoană cu gânduri suicidare spune: „Când viaţa te rănește, ai dreptul să-i întorci spatele”, atunci merită să ne străduim, folosind instrumentele gândirii critice, să-i arătăm ceea ce e greșit atât în formulare, cât și în concepţie.

Am putea-o ajuta să înţeleagă că felul de a vorbi despre viaţă ca despre o persoană e impropriu, nu-i surprinde complexitatea și, ca orice simplificare, duce la concluzii nefondate.

În plus, am putea identifica specificul teatral al formulei, subliniind că viaţa reală nu funcţionează ca o replică la o altă replică de scenă și că moartea ar echivala cu inexistenţa, nu cu o replică memorabilă.

Dacă registrul cultural e relevant pentru acea persoană, i-am putea propune o altă perspectivă asupra sinuciderii, printr-o altă formulă: „Nu știu ce să mă fac, că aș muri, dar mă uit în oglindă și mi-e milă de ochi să-i văd sub pământ…”[2].

Am mai putea să argumentăm că „dreptul” la care face referire persoana nu este realmente un drept, câtă vreme e lipsit de vreun beneficiu pentru ea, ba chiar se opune și îi răpește dreptul inalienabil la viaţă, de care beneficiem indiferent de perspectiva religioasă asupra originii vieţii.

Din perspectivă religioasă, i-am putea vorbi despre principiul pedagogiei divine conform căruia „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28), inclusiv experienţele dureroase; ele nu sunt comode sau plăcute, dar sunt bune, ne șlefuiesc caracterul ca pe un diamant.

De asemenea, am putea-o ajuta să distingă sentimentele de valori și să cântărească după care merită să se conducă; în cazul respectiv, sentimentele sunt negative, subiective, înșelătoare, dar și trecătoare (fie ele de disperare ori suferinţă). În schimb, valorile sunt perene, dau sens existenţei, încorporează și ele niște sentimente, dar pentru ceva ce este general acceptat ca fiind de preţ: viaţa irepetabilă, personalitatea unică a fiecărui om, destinul și bogăţia de experienţe și trăiri pe care le creăm, șansa la salvarea sufletului pentru o lume a armoniei nemuritoare.

3) La capătul cel mai îndepărtat al scalei, sub aspectul relevanţei gândirii critice, se află, în opinia noastră, unele forme de artă, mistica, metafizica, gândirea copilului, a sălbaticului, gândirea mitică etc. Este cel puţin impropriu să încercăm să „analizăm” logic sau raţional metafore, alegorii, simboluri, vise, revelaţii, prorocii, reverii, intuiţii, fantezii etc. Sunt greu accesibile gândirii critice niște bijuterii poetice precum reflecţia eminesciană: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” sau versurile populare, cu autor anonim: „nalt e cerul, largă-i lumea / bine c-a-nfrunzit pădurea… / n-a ști nimeni că m-am dus, / numa m-or vedea că nu-s.”

Scăderi ale gândirii critice și remedii posibile

Parcurgând scala anterioară, se poate constata că specificul gândirii critice își vădește limitele în aplicarea la unele probleme complexe, mai ales acolo unde angrenează convingeri și afecte puternice și unde avem de-a face cu viziuni și percepţii valorice diferite asupra acelorași realităţi, animate de varii trăsături de personalitate, atitudini, dispoziţii. De pildă, dincolo de tot instrumentarul critic utilizat pentru a combate atitudinea suicidară a cuiva, efectul benefic ar putea fi mai slab decât al unei simple îmbrăţișări, al unei priviri calde sau al unui îndemn liniștitor: „Nu mor caii când vor câinii…” (Nichita Stănescu).

Unii teoreticieni ai gândirii critice[3] au identificat și clasificat limite ale gândirii critice care pot lua chiar forma unor prejudecăţi sau atitudini partinice: 1) încurajarea unor prejudecăţi egocentrice sau sociocentrice, în locul unei atitudini echidistante faţă de viziuni asupra lumii care sunt puse în opoziţie; 2) accentuarea atitudinii solitare sau pur teoretice, în contrast cu dispoziţia de a gândi colaborativ și a trece la acţiune; 3) abordarea strict teoretică, distanţarea sau indiferenţa faţă de subiectele în discuţie, care ajung să fie tratate abstract, rece, fără angajare sau grijă faţă de factorul uman implicat; 4) ridicarea la rang de virtute a îndoielii și supralicitatea raţiunii, în dauna credinţei, a trăirilor pozitive, a intuiţiei, a imaginaţiei; 5) preocuparea preponderentă pentru a câștiga dispute în spaţiul public și neglijarea problemelor umane și a semnificaţiilor mai profunde.

Remediile propuse de diverși autori se pot rezuma prin elementele din enumerarea următoare.

  • concentrarea mai mult pe reţele de argumente extrase din dezbaterea punctelor de vedere diferite, care pot constitui punţi de consens, decât pe construcţii intelectuale abstracte, cât mai solide sub aspect logic; de pildă, în locul confruntărilor teoretice sterile dintre taberele adverse tradiţionale – evoluţioniști și creaţioniști –, se poate imagina un dialog pentru extragerea elementelor comune și valabile azi din rădăcina comună a moralei creștine;
  • apropierea de subiectele în discuţie și de partenerii de dezbatere, pentru a se crea bazele unui mediu democratic „umanizat”; mai ales din perspectiva intelectualilor creștini care ar deprinde abilităţile gândirii critice, s-ar crea o platformă comună, democratică a dezbaterilor, care ar descuraja centrismele intelectualiste, de grup sau individuale ale celor cu tradiţie veche în gândirea critică;
  • accentuarea „gândirii constructive” în comunitatea din care fac parte și în care sunt socializaţi partenerii de dezbatere, prin implicarea intuiţiei, a imaginaţiei și a trăirilor pozitive; într-adevăr, cei cu o conștiinţă trează și lipsită de prejudecăţi vor recunoaște că sunt aspecte în care intuiţia, imaginaţia și sentimentele înălţătoare pot aborda mai fructuos unele probleme și pot aduce remedii pe care raţiunea rece nu le-ar putea aduce; de pildă, procesul convertirii la credinţa creștină a unui infractor este miraculos și îi îmbunătăţește radical viaţa morală, dar rareori joacă un rol în acest proces gândirea critică;
  • dezvoltarea interesului elevilor și studenţilor nu doar pentru deprinderea unor abilităţi de gândire critică, ci și pentru explorarea unor întregi lumi de semnificaţii; se poate constata că persoanele atee manifestă, cel mai adesea, un analfabetism religios în privinţa doctrinelor, textelor biblice, limbajului, distincţiilor conceptuale; iar acordarea de atenţie explicaţiilor teologice într-un limbaj al gândirii critice i-ar ajuta să-și reducă din ignoranţă, dar și din prejudecăţi și i-ar deschide pentru complexele semnificaţii ale lui homo religiosus;
  • aplicarea unei „pedagogii critice” care, pe lângă formarea abilităţilor potrivite, să includă și mentoratul; un mentor, spre deosebire de profesor, are o înrâurire mai profundă asupra discipolilor săi, deoarece însoţește învăţătura pe care o transmite într-un înveliș moral de principii, valori și sentimente înalte, ceea ce îl apropie de învăţătorul sapienţial, de sfetnicul înţelept, de duhovnicul cu har. Toţi aceștia răspund unei nevoi fundamentale a omului, mai ales a tânărului, de a urma niște modele.

În adaos la toate acestea aș remarca, în virtutea experienţei pedagogice din ultimii ani, că pilonul central ce face ca întregul eșafodaj al gândirii critice să nu se „autonomizeze” prin simple exerciţii logice abstracte, aplicabile la orice, cu indiferenţă sofistică faţă de subiectele și problemele de viaţă reală, de persoanele afectate de ele, este comportamentul asertiv.

Prin acesta, înţelegem o serie de aptitudini, atitudini și acţiuni de natură afirmativă, pozitivă, care asigură o dezbatere civilizată și animată de bune intenţii, de aspiraţia la un acord sau la buna convieţuire cu semenii: a afirma deschis și franc ceea ce gândim și simţim; a ne pronunţa cu bune intenţii asupra problemelor dezbătute și a ne asuma consecinţele poziţiilor noastre; a ne asocia sau delimita de opiniile și atitudinile celorlalţi, respectându-le aceleași drepturi și libertăţi pe care le revendicăm pentru noi; a fi adecvaţi împrejurărilor și scopurilor; a fi principiali.

Tradiţia asertivităţii pornește, în opinia noastră, din zorii modernităţii și ea a făcut posibilă și dezvoltarea spiritului democratic și tolerant. Fără a purta acest nume, ea este totuși recognoscibilă în mentalitatea unora dintre creștinii din toate timpurile, după cum se poate vedea în declaraţia plătită cu viaţa a gânditorului și martirului Jan Hus, care întreba retoric tribunalul episcopilor ce l-au condamnat la ardere pe rug: „Este drept ca noi să-i hăituim pe aceia a căror credinţă este diferită, cu atât mai mult cu cât credinţa noastră este transmisă prin educaţie și nu moștenită din naștere, în timp ce Duhul Sfânt se oferă tuturor oamenilor?”

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.

Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea “Titu Maiorescu”.

Footnotes
[1]„ Dragan Stoianovici, Argumentare și gândire critică, Editura Universităţii din București, 2005, p. 28.”
[2]„Replica unui personaj din Intrusul, de Marin Preda.”
[3]„A se vedea articolul ”Critical Thinking”, în Stanford Enciclopedia of Philosophy, publicat online la 21 iulie 2018, https://plato.stanford.edu/entries/critical-thinking/#Bib”.

„ Dragan Stoianovici, Argumentare și gândire critică, Editura Universităţii din București, 2005, p. 28.”
„Replica unui personaj din Intrusul, de Marin Preda.”
„A se vedea articolul ”Critical Thinking”, în Stanford Enciclopedia of Philosophy, publicat online la 21 iulie 2018, https://plato.stanford.edu/entries/critical-thinking/#Bib”.