Bine faceţi să căutaţi ceea ce căutaţi, dar aceasta nu se află acolo unde căutaţi voi. În ţinutul morţii, voi căutaţi viaţă fericită: ea nu se află acolo. Cum poate să fie viaţa fericită undeva unde nici măcar nu există viaţă?” (Sfântul Augustin, Confesiuni)

În vremurile de criză nu se schimbă, de fapt, nimic din situaţia umanităţii: suntem, ca oricând altcândva, tot pe marginea prăpastiei. Căci ce efect poate avea molima sau războiul, sau altă întâmplare asupra vieţii? Sau asupra morţii? Tot sută la sută dintre oameni mor. E adevărat, pot muri mai devreme și știm acest lucru chiar dacă nu avem o măsură exactă prin care să înţelegem în comparaţie cu ce anume mai devreme. Dar situaţiile de criză schimbă altceva, foarte profund, în felul în care ne raportăm la viaţă și mai ales la sfârșitul ei – suntem siliţi să-l luăm în considerare.

Chiar dacă, abstract vorbind, toată viaţa și toate proiectele noastre sunt sortite unei zădărnicii finale, în timpuri obișnuite doar un om înţelept își dă seama de acest lucru. În timpuri de criză îl vedem cu toţii – suntem la fel de trecători cum eram, doar că nu mai putem ignora acest fapt. Așa cum nu mai putem ignora nici întrebările esenţiale asupra cărora preferăm să nu zăbovim prea mult în vremurile când răul nu ne vizitează personal. Întrebări care, oricum ar fi formulate, ne duc tot spre aceeași problemă insolubilă – căreia nimeni dintre noi nu i-a găsit încă răspunsul – legată de originea și sensul răului. Problema care i-a frământat pe filosofi și pe teologi de-a lungul vremii devine acută la anumite intervale în dreptul fiecărui om pe care nu cunoștinţele vaste, ci însăși condiţia sa umană îl face să înţeleagă, sau mai degrabă să NU înţeleagă, că există ceva implacabil asupra căruia nu are nimic de zis, dar care îl privește personal.

Problema răului – cel puţin în spaţiul creștin în a cărui dinamică civilizaţională ne aflăm – devine cu atât mai grea cu cât are de împăcat elemente altfel ireconciliabile, ca existenţa unui Dumnezeu bun și atotputernic cu existenţa Răului însuși și a suferinţei. Răspunsul la această problemă a fost căutat într-o mulţime de feluri, trecând prin soluţii estetice, didactice, teologice sau pur și simplu ale necesităţii răului într-o lume a binoamelor.

Sfântul Augustin spunea chiar că răul nu e o existenţă în sine, ci doar absenţa binelui. Soluţiile au găsit critica și, mai rar, consensul.

Există, desigur, și interpretarea tradiţională a liberului-arbitru – nu răspunde la toate întrebările, dar e bine să o avem în vedere în căutarea răspunsului: răul indisociabil legat de libertatea umană. Ar fi putut Dumnezeu crea o fiinţă care să nu comită răul? Da. Ar fi fost liberă? Nu. În acea lume posibilă, teologii și filosofii creștini sunt de acord că binele rezultat ar fi fost în realitate un rău și mai mare: a fi obligat să faci binele în absenţa libertăţii este în sine un rău mai mare (ca exemplu recent ne stau mărturie toate utopiile totalitare din secolul al XX-lea). În plus, doar în libertate există virtute, chiar dacă libertatea (sau mai ales pentru că libertatea) implică riscul de a alege greșit. Un act liber al voinţei ne precedă – un act „angelic diabolic” –, urmat de un act liber al voinţei primilor noștri părinţi. Așa am ajuns, ca specie, să trăim în sintactica răului, deși răul cu care ne confruntăm personal nu ne vine, de cele mai multe ori, de la Adam, ci mai des de la urmașii lui, iar cel mai des de la noi înșine.

Problemele concrete intervin de-abia atunci când, confruntaţi personal cu problema răului, nu-i putem găsi o logică în niciuna din teoriile existente din cel puţin două motive: teoriile sunt inutile (practic) și inconsecvente (teoretic) tocmai în cazurile cele mai dificile, adică cele mai importante.

Înţeleg că, dacă fac un rău, suport o pedeapsă; nu e nimic inconsecvent aici. Tot așa cum, psihologii ne spun, putem să știm măcar parţial mecanismele cognitive prin care ne facem rău singuri, dar și modul în care putem repara acest lucru. Dar nu înţeleg, de exemplu, răul dintr-un regim totalitar; și, chiar dacă aș înţelege contextul social-politic, plus partea de „hazard” care a dus acolo, pentru omul din Gulag aceasta tot nu ar însemna nimic.

În mijlocul celor mai mari rele, unii oameni n-au apucat să înveţe nimic, iar cei care au trăit după au preferat să uite sau de-a dreptul să nu știe.

Nu înţeleg molima și nici logica după care găsește ea să lovească într-un loc sau altul, pe cineva și nu pe altcineva. Nici războiul, nici foametea, nici cutremurul, nici suferinţa copiilor, nici celelalte rele care vin peste om fără voia lui. E adevărat, răul poate fi uneori pedagogic (pentru sine sau pentru alţii), răul te poate face mai bun sau poate fi transformat în ceva mai bun (să nu uităm că din închisoare a ieșit Jurnalul fericirii). Dar de multe ori nu se întâmplă așa! În mijlocul celor mai mari rele, unii oameni n-au apucat să înveţe nimic, iar cei care au trăit după au preferat să uite sau de-a dreptul să nu știe.

Cândva după Primul Război Mondial, Jean Rostand scria o carte numită În timp ce lumea suferă încă. Ideea lui era simplă: avem încă durerea în mijlocul nostru, avem martirii care ne pot spune ce chinuitor e războiul. Hai să facem în așa fel încât el să nu mai fie cu putinţă! Să organizăm suferinţa, de data aceasta nu spre a face în mod pozitiv binele, ci spre a interzice răul. Istoria aceluiași secol ne arată că răul mai avea încă foarte multe de spus.

În exemplele de mai sus, ca și în altele ce implică rele greu de suportat sau de înţeles, nicio explicaţie nu a răspuns încă pe deplin. Nici liberul-arbitru, nici alte teorii, nici măcar răul ca metodă pedagogică: nu toate relele i-au făcut mai buni pe cei care le-au îndurat (pentru că nu a mai avut când) și nici pe cei care au urmat (pentru că au preferat să uite).

Uneori răul există – aparent – fără sens și fără rost, și poate că a fi raţionali în privinţa lui înseamnă a înţelege că nu ne putem baza doar pe raţiune în această privinţă. Întrebarea poate să devină astfel nu cum reușim să înţelegem suferinţa – căci nu reușim –, ci cum putem să o metabolizăm în viaţa noastră chiar fără să o înţelegem.

Problema confruntării răului devine, în ultimă instanţă, o problemă de credinţă, iar credinţa însăși este unicul răspuns la taina răului. Răul care face încă parte integrantă din lumea noastră. Răul pe care Dumnezeu nu-l oprește nu pentru că nu ne aude rugăciunile (nici nu ar avea nevoie de îndemnurile noastre să facă ce e cel mai bine), ci pentru că poate nu e momentul. Nu putem să vedem sau să înţelegem întregul tablou, din simplul motiv că facem încă parte din el.

În cartea sa despre parabole, Andrei Pleșu oferă un posibil răspuns creștin la problema răului, prin pilda neghinei. Conform textului biblic, Stăpânul seamănă sămânţa bună în ţarina lui, iar vrăjmașul seamănă neghina (în greacă, „neghina” este zizanion, de aici având și cuvântul „zâzanie”, ceartă și vrăjmășie). Îngrijitorii se oferă să meargă și să elimine neghina, adică răul, iar răspunsul Stăpânului este categoric: „Nu!” Este uimitoare ideea din Evanghelie conform căreia răul și binele trebuie să existe împreună pentru o vreme și nu trebuie să ne grăbim să le separăm sau să eliminăm răul. În primul rând pentru că putem face, eliminând răul, un rău mai mare: „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi și grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (vezi Matei 13:24-43). Judecata va veni la urmă, iar de judecată nu se va ocupa omul, pentru că nu deţine metoda sau criteriile corecte pentru a separa binele de rău.

Putem să găsim aici, în necesitatea acceptării binelui și răului în lume, și o trimitere la însăși originea binelui și a răului. Omul a vrut „cunoștinţa binelui și răului”, a vrut să aibă acces la discernământul dintre bine și rău crezând că știe ce să facă. Nu știe! Iar rezultatul pentru omul care a vrut să cunoască singur ce e bine și ce e rău a fost răul însuși și moartea, care e până la urmă o izbăvire: odată ce omul a căzut în păcat, nemurirea ar fi fost pentru el singurul destin fără speranţă. Moartea devine, în acest caz, ambivalentă: este și pedeapsa pentru păcat, dar și modul în care, într-o lume a păcatului, suntem împiedicaţi să-l suferim la infinit. Este marea armă a celui rău și, de asemenea, marea armă a lui Dumnezeu. Este lucrul pe care Iisus a venit să-l biruiască și mijlocul prin care l-a biruit. Căci El este „Muritorul” reprezentativ al universului și, de aceea, Învierea și Viaţa.

În cea mai cunoscută carte a sa, Eric-Emmanuel Schmitt spune un lucru profund: „Nimeni nu poate scăpa de suferinţă. Nici Dumnezeu, și nici tu.” Iar C.S. Lewis vorbește la rândul său despre suferinţa lui Iisus: El nu a suferit pentru ca noi să nu mai suferim, ci a suferit și ca să ne arate cum se suferă. El, Însuși Fiul lui Dumnezeu, a suferit profund, S-a temut de moarte, S-a îndoit de suportul divin chiar în ultima clipă și S-a rugat ca paharul suferinţei să se îndepărteze de la El. S-a întristat profund și S-a simţit – și chiar a fost – părăsit de toţi. A suferit ca orice om și de aceea răspunsul la întrebarea: „Ce ar face Iisus în locul meu” în momentele grele în care ne simţim loviţi sau părăsiţi de Dumnezeu este încurajator: același lucru. Tot Iisus ne-a arătat că viaţa pe pământ este o încercare și ne-a poruncit să o îndurăm, nu să o iubim. Pentru că cel mai bun lucru pe care îl avem în această viaţă este speranţa într-o alta.

Carmen Alina Nedelcu este licenţiată în relaţii publice de Universitatea București și are o dipomă de master în managementul afacerilor de la Academia de Studii Economice. Este expert în tehnologii cloud și pasionată de cărţi.

Bibliografie:

Sfîntul Augustin, Confesiuni, Nemira, 2006.
Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2015.
Richard Wurmbrand, 100 de meditaţii din închisoare, Stephanus, 2015.
Viktor E. Frankl, Strigătul neauzit pentru sensul vieţii, Meteor Publishing, 2018.
C.S. Lewis, Ferigi și elefanţi și alte eseuri despre creștinism, Humanitas, 2011.
C.S. Lewis, Despre minuni, Humanitas, 2007.
Carlo Maria Martini, Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred, Polirom, 2011.
Blaise Pascal, Cugetări, Antet, 2013.
Christophe André, Alexandre Jollien, Matthieu Ricard, Trei Prieteni, în căutarea înţelepciunii, Trei, 2017.
Constantin Noica, Eseuri de duminică, Humanitas, 2019.