Pentru australieni, deși risipite pe mii de kilometri în jurul lor, insulele Pacificului de Sud (Solomon, Vanuatu, Fiji, Papua-Noua Guinee) sunt un fel de grădină din spatele casei. Iar creștinii le consideră terenul lor de misiune.

Aproape că nu am găsit vreun profesor, pastor sau medic care să nu-și fi făcut stagiul în insule. Spiritualitatea simplă a băștinașilor înviorează credinţa pusă la încercare de rutina vieţii occidentale. Uneori au loc confruntări ieșite din comun cu forţele oculte. Sau intervenţii extraordinare ale puterii lui Dumnezeu în situaţii catastrofale, ca în cazul salvării pastorului Neil Watts după prăbușirea în ocean a avionului cu care călătorea. Steaua care i s-a arătat pentru o clipă în acea noapte furtunoasă vorbește, într-un mod fermecător, despre speranţă și salvare.

A.B.: Cum aţi ajuns să lucraţi ca misionar în insulele din sudul Pacificului?

N.W.: Cineva fusese chemat să meargă în Papua Noua Guinee și nu putea, iar eu am spus: „Cui nu i-ar plăcea să meargă acolo?“. Cineva m-a auzit și am fost chemat pentru interviu. Așa am început experienţa de misionar. Sunt foarte fericit că am mers în insule.

A.B.: Câţi ani aţi lucrat acolo?

N.W.: Am lucrat în total unsprezece ani în insulele din Pacific, în trei perioade diferite. Prima dată am stat patru ani în Papua-Noua Guinee. Apoi, doi ani în Fiji, unde am predat la Colegiul Fulton. Deci, în total șase ani. Mai târziu, am mai stat de două ori câte doi și, respectiv, trei ani.

A.B.: Ce amintiri aveţi din acești ani?

N.W.: Pentru mine a fost o experienţă extraordinară. M-a ajutat în credinţă pentru că oamenii aceia aveau o spiritualitate mai simplă și erau mai receptivi faţă de Evanghelie decât în alte locuri. Îmi aduc aminte că Dumnezeu ne-a condus în zone în care puteam merge doar cu șalupa misiunii. Eram chemaţi în sate unde nu era biserică pentru a-i ajuta pe oameni. Curăţam un teren și construiam o casă pentru o persoană mai în vârstă. Seara, ţineam adunări. Aveam un generator, un proiector.

Îmi aduc aminte că, de câteva ori, când soseam într-unul din aceste sate noi, șeful satului ne spunea că avusese un vis cu o seară în urmă despre Iisus, care Se întorcea pe pământ. Ei ziceau: „Mi s-a spus în vis că va veni cineva să mă înveţe despre asta. Și astăzi aţi venit voi!“ Lucrul acesta ni s-a întâmplat de câteva ori. Cea mai importantă amintire este legată însă de perioada în care am locuit în Honiara, capitala insulelor Solomon. În al doilea an al meu acolo, am avut o experienţă interesantă. Răspundeam de locuitorii din Insulele Vanuatu, o populaţie risipită pe niște insule mici din Pacific.

Am fost pe o insulă și am ţinut cursuri împreună cu soţia mea, care venise cu mine. Eu trebuia să zbor sâmbătă seara la Port Villa, capitala Insulelor Vanuatu, ca să iau avionul către Australia a doua zi pentru a merge la niște întâlniri. De obicei, ea venea cu mine, dar atunci fusese rugată să rămână acolo și să ţină niște adunări în dimineaţa următoare. Fusese inclusă în program fără să fi fost întrebaţi înainte. Ea a hotărât să rămână, așa că am plecat singur. M-am urcat în micul avion după apus…

A.B.: Era o cursă regulată?

N.W.: Da, era un zbor comercial. Nu cunoșteam pe nimeni altcineva. Era un avion cu două motoare cu elice, în care încăpeau 19 pasageri. M-am așezat la ieșire ca să nu fiu nevoit să merg pe culoarul avionului, care era nu foarte înalt. Pilotul a decolat și nu a spus nimic. Nu ne-a urat bun venit la bordul avionului, nu ne-a spus să ne punem centura de siguranţă sau unde e vesta de salvare. A pornit motoarele și a decolat. Era un zbor de o oră. În prima parte a zborului, am avut vreme bună. Puteam să vedem lumina superbă de după apus.

Totul a fost bine. Apoi am întâmpinat o furtună puternică, iar avionul era scuturat cu putere. Mi-am strâns centura de siguranţă și mă rugam ca Dumnezeu să ne protejeze. După o oră, unii dintre pasageri au început să se uite la ceas, pentru că ar fi trebuit să fi ajuns. Nu puteam să vedem lumini. Pilotul nu spunea nimic. Am văzut că tot schimba direcţia, așa că m-am gândit că poate s-a rătăcit. Stăteam și mă rugam. Mă gândeam la soţia și la familia mea. La un moment dat, pilotul a ambalat motoarele puternic. Părea că încerca să ia altitudine, ca și când văzuse un munte în faţă și încerca să îl evite. Nu știam. Apoi a oprit motoarele și s-a făcut liniște totală. După câteva secunde am simţit impactul. Am fost aruncaţi înainte. Din fericire, aveam centura de siguranţă strâns legată.

A.B.: Ce se întâmplase, de fapt?

N.W.: Următorul lucru a fost că ușa dintre cabina pilotului și restul avionului s-a deschis și a început să intre apă. Era ca un coșmar. Ne prăbușiserăm în ocean. În câteva secunde, apa îmi ajunsese la genunchi. Un om care stătea lângă ușă și un altul și-au scos centurile, au deschis ușa și au sărit afară. Avionul era pe jumătate în apă.

Am reușit să ies și să sar în apă. Ploua, erau valuri și vânt. Apa nu era foarte rece. Semitropicală. Dar era complet întuneric, fără stele sau lună Am reușit să mă urc pe o aripă și să mă dau din calea celorlalţi pasageri, care ţipau și încercau să iasă. Am stat acolo probabil doar două minute. Apoi avionul a început să se miște și să se scufunde. Mi-am scos pantofii. M-am îndepărtat și am urmărit cum avionul se scufunda.

A.B.: Trebuie să fi fost o senzaţie de pierdere fără întoarcere.

N.W.: Nu mai ieșea nimeni, lumina rotativă de la spate încă strălucea și apoi a dispărut în întuneric. Ne-am dat seama că pilotul nu era și nu aveam pe nimeni care să ne spună ce să facem. Singurul lucru bun era că undeva, la distanţă, probabil la 12-13 km, puteam să vedem luminile orașului. Știam în ce direcţie să ne îndreptăm, dar nu mai știam nimic altceva. Doar două persoane aveau veste de salvare.

Am reușit să îl ajut pe un localnic din Vanuatu să și-o pună pe-a lui, pentru că era pe jumătate ruptă. Avea o lumină pe umăr, așa cum au vestele de salvare. Celălalt bărbat nu avea lumină, dar avea un fluier. Era tot ceea ce ne putea fi de folos. Nici eu și nici celelalte trei persoane nu reușiserăm să ne luăm vestele de salvare.

A.B.: Ce v-aţi gândit atunci să faceţi?

N.W.: Dumnezeu m-a insiprat să îmi iau în serios rolul de pastor. Am zis cât de tare am putut, în timp ce valurile mă loveau în faţă, vântul bătea și ploaia cădea. Am strigat: „Situaţia e critică. Sunt pastor și aș vrea să mă rog pentru noi.“ Am auzit câţiva oameni strigând în întuneric: „Chiar te rugăm!“. În timp ce încercam să-mi ţin capul deasupra valurilor, am rostit cu voce puternică o rugăciune scurtă, pentru ca Dumnezeu să ne ajute să ajungem la ţărm sau să trimită salvatori.

Am început să înaintăm împreună, toţi șase, către acele lumini. Cred că toţi înghiţeam apă sărată, valurile ne loveau în faţă. După câteva ore, valurile s-au mai potolit. Din când în când, mai ploua câte puţin, așa că stăteam pe spate și încercam să prind ceva apă dulce.

A.B.: Toţi cei șase știaţi să înotaţi?

N.W.: Din fericire, știam să înotăm. Se pare că alte câteva persoane care au ieșit din avion nu au venit cu noi. Cred că una dintre ele nu putea înota și nu știm ce s-a întâmplat cu acei doi bărbaţi, dar nu au ajuns la ţărm. Nu au venit cu noi. Am strigat în întuneric să rămânem împreună, dar nu au rămas cu noi.

A.B.: Deci aţi pornit șase persoane. Aţi reușit să staţi împreună?

N.W.: După o oră și jumătate a dispărut un antropolog britanic care era cu noi și care înota în spatele grupului, cred că fusese rănit în urma impactului. Eu aveam o coastă ruptă, dar era cea mai mică dintre problemele mele. Cred că din cauza șocului nu am simţit durerea până nu am ajuns pe mal. El s-a dat bătut.

Îmi aduc aminte că am strigat în întuneric la el să nu renunţe, să încerce să stea la suprafaţă. Presupuneam că va veni cineva după noi. Cei de la aeroport vor ști, cei de la misiune ne așteptau, așa că cineva va veni cu barca și ne va căuta. Nu a venit nimeni. Am continuat să înotăm împotriva curentului, ceea ce însemna că nu înaintam foarte mult. Cred că după trei ore am strigat la ceilalţi. Nu știam cine sunt.

A.B.: Cum de știţi cât a durat?

N.W.: Aveam un ceas rezistent la apă. Dacă mă apropiam de bărbatul cu lumina puteam să văd cât e ceasul. Predicasem în ziua aceea și folosisem versete precum cel din Evanghelia după Ioan în care se spune că, dacă noi credem în El, chiar dacă vom muri, vom avea viaţă veșnică. Am simţit îndemnul să le dau mărturie celorlalţi, pentru ca, în caz că vom muri, să aibă șansa să Îl accepte pe Christos. Toată lumea era mai tăcută, înota mai încet.

Cred că speranţa că va veni cineva după noi se risipea. Am înotat mai mult și, după patru ore, eram foarte epuizat. Aveam crampe, înghiţisem multă apă sărată. Am hotărât că nu pot să mai înaintez. Eram extenuat. Gura și limba îmi erau umflate. Nu puteam să îmi mai folosesc braţele, așa că m-am odihnit pe spate puţin. Mi-am lăsat braţele să se odihnească și am dat doar din picioare. Mă gândeam că nu avansasem prea mult și urma să mor.

Nu îmi era teamă să mor. Îl laud pe Dumnezeu că am avut siguranţa mântuirii. Îl laud pe Dumnezeu pentru făgăduinţele Lui. Știam că, dacă mor, următorul lucru pe care îl voi vedea va fi venirea lui Iisus. M-am rugat pentru soţie și copii și m-am predat Domnului. Mă gândeam serios să mă scufund, să îmi deschid gura și să mor. Nu eram descurajat, dar eram extenuat.

În timp ce mă întrebam dacă ar trebui să fac lucrul acesta sau să merg înainte, chiar atunci a fost singura dată în acea noapte când, pentru 5-6 secunde, chiar deasupra capului meu, norii s-au dat la o parte și am văzut o stea strălucitoare. Era chiar deasupra capului meu. Unii oameni ar putea spune că a fost o coincidenţă.

Pentru mine a fost providenţa. Prin ea, Dumnezeu mi-a spus: „Nu ești singur. Nu te-am uitat.“ A fost o încurajare imensă. Mi-a dat noi puteri să merg mai departe. M-am rugat ca, dacă El vrea să supravieţuiesc, să mă ajute să fiu o binecuvântare pentru oameni. Să mă ajute să Îl laud mai mult.

A.B.: De obicei, putem vedea mii de stele, dar nu ne ajută prea mult. Dar, în acel moment, una singură a fost destul ca să vă dea noi puteri, credinţă și curaj.

N.W.: Este foarte interesant. Am continuat să înot și I-am cerut lui Dumnezeu ceva pentru care oamenii să Îl poată lăuda. Aceste lucruri mi-au venit în minte și am realizat că, dacă voi muri, ar fi o victorie a lui Satana. M-am rugat: „Doamne, nu îl lăsa pe Satana să câștige.“ În momentul acela, am făcut ceva de care acum zâmbesc. Am ridicat pumnul în aer și am spus: „Satană, dă-te la o parte. Iisus este mai puternic ca tine. El ne va duce la mal.“

A.B.: Au auzit și ceilalţi?

N.W.: Nu. Am continuat să înotăm. După cinci ore am început să simt iarăși epuizarea. Nu înotasem niciodată în viaţa mea mai mult de o sută de metri. La cinci ore după prăbușirea avionului, am ajuns în interiorul unui golf. Exista câte o peninsulă de fiecare parte. Pe partea stângă era o lumină mică, pe dreapta, o lumină mai mare. Am crezut că lumina mai mare era aeroportul, care era pe o peninsulă.

Ne întrebam unde să mergem: în dreapta sau în stânga? Când înoţi la nivelul apei, noaptea, e greu să îţi dai seama de distanţe. Îmi aduc aminte că m-am rugat: „Doamne, arată-ne unde să mergem și ajută-ne să cădem de acord.“ I-am întrebat pe ceilalţi: „În ce parte ziceţi să mergem?“, Ei au spus să mergem în partea stângă. „Către lumina mai mare?“ „Nu, către cea mai mică.”

Am aflat mai târziu că, dacă am fi mers către lumina mai mare, am fi intrat într-un curent puternic care ne-ar fi dus în marea agitată, unde erau corali, într-un loc care se numește Punctul Diavolului, pentru că există foarte mulţi rechini. Îl laud pe Dumnezeu că am mers în direcţia bună. Am continuat să înotăm și, după încă vreo oră, am auzit zgomote. În cele din urmă, am văzut o dungă gri pe măsură ce ne apropiam de ţărm. Știam că plaja este aproape. Ne-a mai luat jumătate de oră să ajungem la mal.

Când ne apropiam de mal și am început să simt iar epuizarea, aveam crampe, înghiţisem și mai multă apă și eram foarte obosit, am început să mă gândesc: „Când ajungem la mal, vom fi duși de val“, asta pentru că puteam auzi valurile. „Vor fi corali, stânci, și mă voi zdrobi de stânci. Probabil că mă voi tăia în corali și voi călca peste pești otrăvitori.“ Toate aceste gânduri negative îmi veneau în minte.

Cred că Domnul mi-a spus să dau la o parte acele gânduri. Mi-am spus că nu îmi va păsa dacă voi fi bandajat de la cap până în vârful picioarelor și voi sta în spital o lună. Se merita dacă voi ajunge la mal. Slavă lui Dumnezeu că, atunci când ne-am apropiat de mal, vremea nu mai era rea. Marea se calmase și coralii erau netezi, nu ascuţiţi. Am putut să ating coralii și să stau pe ei. Imediat ce am făcut lucrul acesta, la câteva sute de metri de mal, am simţit crampe la picioare.

Aveam dureri mari și m-am gândit că, dacă asta s-ar fi întâmplat doar cu 5-10 minute mai înainte, nu aș mai fi ajuns la mal. În apropiere era o șalupă ancorată. Am bătut în ea, însă nu era nimeni acolo. Mai aveam 200 metri până la mal. Am înotat până pe ţărm și ne-am prăbușit pe plajă. Am găsit acolo un om care trăia într-un container maritim și lăsase lumina aprinsă afară. Am aflat mai târziu că o lăsase aprinsă pentru că auzise o știre la radio că un avion dispăruse. Așa că s-a gândit la supravieţuitori.

A.B.: Fantastic.

N.W.: Am bătut la ușa lui la 1:30 dimineaţa. Înotaserăm 6 ore și 30 de minute. Arătam ca un schelet. Sunt sigur că eram alb, îmi era frig, tremuram. Am bătut la ușă și l-am trezit. În casă avea telefon, băutură caldă pentru noi. Ne-a dat haine și pături. Am sunat la salvare și la poliţie.

A.B.: Aţi avut probleme de sănătate după aceea? A trebuit să staţi în spital?

N.W.: Am stat doar o noapte, pentru observaţie. Am stat înfășurat în pături, tremurând timp de trei ore. Am fost foarte aproape de hipotermie. Toată căldura ieșise din organism după șase ore și jumătate petrecute în apă. În dimineaţa următoare prăbușirii, după ce am ieșit din spital, am fost audiat de poliţie și de autorităţile aviatice. Telefonul a început să sune. Am fost sunat de ziare, posturi de radio din Australia, Canada.

A.B.: Când mă documentam pentru acest interviu, am văzut că The Guardian a publicat un articol în care v-a menţionat și a redat câteva dintre afi rmaţiile dumneavoastră.

N.W.: Mă rugasem când eram în apă: „Doamne, dacă scap de aici, ajută-mă să Te laud mai mult. Dă-mi oportunităţi să Te laud și să Te măresc după această experienţă.“ În toate interviurile, chiar și în cele luate de reporteri cinici de la posturi de radio din Australia, de la ziare, am avut și un interviu la o televiziune, au menţionat credinţa și rugăciunea ca factori-cheie. Îl laud pe Dumnezeu că m-a salvat. El nu îi salvează întotdeauna pe oameni. Îi mulţumesc că am avut privilegiul să supravieţuiesc acestei experienţe, care este ca o ancoră pentru credinţa mea.

A.B.: Aţi mai încercat vreodată să înotaţi timp de 6-7 ore?

N.W.: O lună mai târziu, eram pe Insulele Solomon. Am rugat pe cineva să mergem cu o canoe ca să pot sări din ea și să înot o vreme în timp ce ei pescuiau. După o jumătate de oră eram extenuat. Încercam doar să stau la suprafaţă. Nu am înotat din greu.

Nu știu dacă aţi încercat să înotaţi fără să vă ţineţi de ceva, fără să atingeţi fundul mării, pentru mai mult de o jumătate de oră, fără a fi un înotător bun. Nu poţi să te relaxezi. Trebuie să stai la suprafaţă tot timpul. Adăugaţi la asta șase ore de înotat noaptea, pe o mare furtunoasă. Nu aș fi avut nicio șansă fără puterea lui Dumnezeu.