Printre motivele de perplexitate pe care ţi le poate oferi internetul se numără declaraţiile publice recente ale unor artiști americani, destul de populari în unele medii. Aceștia recunosc deschis că au făcut un pact cu diavolul, că și-au vândut sufletul devenindu-i robi pentru a avea succes în carieră, pentru avere și faimă.

Kenye West, cântăreţ de muzică rap, recită pe scenă, în ovaţii: „Mi-am vândut sufletul diavolului, / dar știu că a fost o afacere proastă“; Katy Perry, fostă cântăreaţă creștină, acum star al muzicii pop: „se întâmpla când aveam 15 ani și așa am ajuns în industria muzicală (…), dar nu mi-a reușit, așa că mi-am vândut sufletul diavolului“; cantautorul hippie Bob Dylan, luptător pentru pace și dezarmare nucleară în anii 1970, întrebat cum de mai e, la vârsta lui înaintată, în industria muzicală, spune că din tinereţe a făcut un târg cu cel pe care-l numește Rain Man pentru a avea acest destin, „pentru a ajunge unde se află acum“.[1] Mai ciudat e tonul serios și misterios cu care se confesează. Reporterul întreabă care e identitatea lui Rain Man[2], iar Dylan răspunde sibilinic că e „comandantul suprem de pe pământul ăsta și dintr-o lume pe care n-o putem vedea” și că, în baza târgului încheiat demult, fiecare își respectă și astăzi partea. Nu ni se spune însă ce reprezintă aceste „părţi“.

O banală investigaţie pe internet dezvăluie că asemenea cazuri nu sunt izolate, nici generate exclusiv de goana unor vedete după senzaţional. O întreagă cultură satanistă iese la iveală – tot soiul de filmuleţe cu declaraţii și instructaje concrete și totodată stranii, tenebroase, care pledează pentru a face acest pact aducător de beneficii[3]. Sunt puse în evidenţă cerinţele și avantajele, iar înșiruirea lor pe hârtii semnate cu sânge, în miez de noapte, în ritualuri și invocări desfășurate în deșert, sub oficiul unor vrăjitori, cuprinde multe, de la bani, nemurire și sănătate necondiţionată la claritatea mintii, perpetua tinereţe și respectul din partea tuturor. Nicio menţionare a pierderilor, a sacrificiilor, a faptelor implicate, cu toate că o simplă consultare a dicţionarului ne lămurește că expresia „a-ţi vinde sufletul diavolului“ e veche, e notorie și înseamnă „a te lăsa convins să faci ceva, în special ceva rău, pentru bani sau altă recompensă“.[4]

Devine, astfel, mai clar ce conţine un asemenea pact: individul acceptă să facă lucruri considerate rele de majoritatea semenilor, să se lase stăpânit de o forţă supranaturală, în schimbul unor abilităţi, puteri și avantaje. Profesorul italian de istoria religiilor Alfonso M. Di Nola vorbește despre o energie demonică declanșată prin aceste fenomene supranaturale „care se manifestă la indivizii supuși posedării voluntare prin cult; aceasta este caracteristica religiilor posedării, adică acelea care au ca structură centrală starea de posesie a unei fiinţe umane de către o putere din afară.“[5]

Efectul „Faust“

De unde vine această încredere într-o forţă considerată de mulţi negativă, fie și numai dintr-o perspectivă culturală tradiţională? Ieromonahul Serafim Rose constată că, în prezent, există o deschidere și o curiozitate tot mai mare a oamenilor faţă de experienţele considerate „spirituale“, și asta „sub înrâurirea tot mai puternică a ideilor oculte, pe de o parte, și datorită slăbirii atât a materialismului umanist, cât și a credinţei creștine, pe de altă parte. Omenirea ajunge încă o dată să accepte posibilitatea intrării în legătură cu «o altă lume».“[6]

Teologul și filosoful contemporan Nikolaos Matsoukas, într-un studiu privind demonologia, opinează că înrobirea omului faţă de diavol „nu este nimic altceva decât o problemă de voinţă, o boală extrem de gravă a voinţei. Bolnavul nu vrea să aibă în faţa sa pe Dumnezeu și pe aproapele său, ci exclusiv pe sine. De aici inversarea și denaturarea relaţiei de iubire și, ulterior acesteia, permanentul război de apărare și de atac.“[7]

Prototipul cultural al pactului nefast se găsește în celebra tragedie a lui Goethe, Faust, în care doctorul Faust acceptă ca maleficul spirit Mefistofel să-i devină slujitor în această lume, privilegiindu-l prin felurite daruri lumești, cu condiţia ca raporturile să se inverseze în lumea de dincolo, pentru eternitate. Iar pactul presupune și jertfa de sânge a omului. Concluzia amară e sintetizată în dialogul:

Faust: Dar ce sunt eu, de nu mi-e cu putinţă / Să-mi pun coroana slavei omenești, / la care jinduiește întreaga-mi fiinţă?

Mefistofel: Ești, pân’ la urmă, doar acel ce ești.[8]

Poate că un handicap cultural a acoperit cu uitare, pentru generaţiile mai noi, această lecţie tragică de la începutul secolului al XIX-lea. Întâlnim însă, din literatura secolului trecut și până azi, mărturii autobiografice care descriu experienţe ale pactizării cu forţele întunecate și efectele acestor decizii. Canadianul Roger Morneau descoperea cu stupoare „moda“ unor conaţionali elitiști din Montreal și Toronto, membri dintre cei mai de succes ai societăţii, de a se închina la demoni pentru a avea parte de toate beneficiile vieţii lor lumești. „El raţiona așa: de vreme ce oricum aveam să ajungem în iad, ca să ardem în veșnicie, nu era rău să facem cunoștinţă cu câţiva din obișnuiţii locului înainte de a ne duce noi înșine acolo.“[9] Într-o carte autobiografică, Doug Batchelor pomenește despre obiceiul mamei sale, compozitoare la Hollywood, de a invoca spiritele prin intermediul mesei de spiritism, primind răspunsuri venite în mod supranatural.[10] Elisabeth Kubler-Ross, medic, a uimit cititorii prin mărturiile sale privind dialogurile cu spiritele morţilor și cu cele ale unor „ghizi spirituali“, într-o carte numită Despre moarte și procesul morţii.[11]

Înţelepciunea cu capul spart

Din perspectiva ateului sau a credinciosului, pactul cu diavolul nu are sens: pentru ateu diavolul nu există, iar pentru credincios diavolul este un perdant. Însă cei care îl iau în serios, după considerentele menţionate anterior – că astfel își creează „relaţii“ în iad, că merită o veșnicie de slugă în iad pentru o viaţă de om în bunăstare –, trădează ignoranţă sau superficialitate în reprezentarea pe care și-o formează asupra lumii imanente și a celei transcendente, asupra vieţii și destinului omului. În plus, fără să realizeze riscurile, se rup de logica antitezei bine / rău, Dumnezeu / diavol.

A-l credita ca viitor învingător și protector, sau chiar ca singură autoritate supranaturală pe cel pe care toată tradiţia de gândire ce a stabilit antiteza bine / rău îl dă ca perdant seamănă cu naivitatea aborigenilor care ofereau aur și perle contra mărgelelor europene de sticlă colorată. Și asta cu atât mai mult cu cât pactizanţii sunt avertizaţi insistent: „Bănuiesc că nu aveţi în vieţile voastre niciun respect pentru Christos – așa e? Motivul este că nu putem primi pe nimeni acolo dintre cei care au o cât de mică urmă de loialitate faţă de Dumnezeul creștin, încât ar putea fi dezastruos.“[12]

Există cale de întoarcere

Dacă un asemenea „dezastru“ ar fi provocat de un Dumnezeu care, în viziunea pactizanţilor, nu există sau e mai slab decât diavolul, atunci înseamnă că antiteza Dumnezeu/diavol e de neocolit. Și atunci, revenirea la o logică elementară ar trebui să dea de gândit: De ce ar fi necesar să te dezici explicit de cineva inexistent sau lipsit de putere? Nu cumva pentru că puterea asta ar deschide o cu totul altă perspectivă, conform promisiunilor biblice: „veţi cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi“(Ioan 8:32)? Nu cumva Adevărul spune că puterea aceasta e cea mai mare: „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“(Luca 10:19)?

Într-unul din filmele[13] cu mărturii privind pactizarea cu diavolul, protagonistul (cântăreţ de muzică rock) recunoaște că a făcut o mare greșeală cu douăzeci de ani în urmă, fiind prea tânăr și neîncrezător în capacităţile sale de realizare prin forţele proprii. Totodată, manifestă un fatalism indubitabil; își asumă soarta fără a-și pune problema posibilităţii de întoarcere. Pare neinformat în privinţa a ceea ce spune tabăra cealaltă, a credincioșilor; cum că natura Dumnezeului creștin presupune iubirea și iertarea, care l-ar putea elibera și salva pe orice pactizant demonic care cere smerit ajutorul.

În Vieţile sfinţilor se relatează povestea reală a vieţii mucenicului Ciprian, fost vrăjitor puternic în Antiohia Siriei, la începuturile creștinismului. El devine creștin după ce constată puterea mult superioară a binelui și ocrotirea de care se bucură copiii Dumnezeului creștin, prin comparaţie cu artificiile oferite lui de diavol: „Dar Domnul cel care nu voiește moartea păcătosului, pentru negrăita sa bunătate, a voit ca pe acest om pierdut să-l caute și pe cel afundat în adâncul iadului din prăpastie să-l mântuiască, întru arătare că nu se află păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni.“[14]

Rezonabil ar fi ca, atunci când alegi între două tabere adverse, să o faci în cunoștinţă de cauză, deci să afli cât mai mult și despre tabăra opusă, cea cu care te vei lupta, nu să o ignori. Astfel, din perspectiva pactului satanic, graniţa pare de netrecut spre cealaltă tabără, dar mărturiile creștine afirmă contrariul. Ciprian a trecut-o, cu preţul unei confruntări directe cu diavolul cu care pactizase și care apoi l-a lovit și rănit, până în clipa când Ciprian a cerut ajutorul divin. Roger Morneau, de asemenea, redă dialogul său final cu spiritul ofensat care îl vizita:

Am decis să-mi dăruiesc viaţa lui Iisus Christos.

Nu-mi mai aminti numele acesta, a explodat spiritul. (…)

Cât despre tine și prietenii tăi duhuri, în realitate sunteţi o grămadă de înșelători. Îmi oferi aur ca să renunţ la viaţa eternă. Las-o baltă. (…) Vreau să știi că m-am pus sub protecţia lui Christos Cel de pe Calvar și că sunt pregătit să merg sub umbra morţii câtă vreme El va merge cu mine. Acum, îţi ordon în Numele Său să pleci și să nu mai vii niciodată.[15]

Preţul corect al sufletului

În analiză finală, modelul satanic e păgubos pentru că nu oferă nicio speranţă dincolo de lumea asta, nicio eliberare pentru o lume viitoare ce ar dura veșnic. În plus, tratamentele aplicate pactizanţilor nu sunt lejere sau respectuoase, și nici pedepsele și chinurile nu sunt excluse. Modelul divin, însă, face să rodească până și o credinţă cât bobul de muștar, smulgând din tenebre sufletul prizonier. Chiar cea mai firavă aspiraţie spre bine, spre salvarea sufletului e de ajuns, dar alegerea trebuie să fie a celui în cauză. O mică urmă de încredere ar fi suficientă pentru a trece graniţa, înţelegând că între Dumnezeu și diavol nu există vreo colaborare, vreun pact al veșniciei: „căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine“ (Ioan 14:30).

Este de remarcat că Christos îl desemnează pe diavol ca stăpânitor – și nu ca stăpân, ci uzurpator al adevăratului stăpân – al acestei lumi. Însă, în privinţa celeilalte lumi și a veșniciei, uzurpatorul temporar are parte, din perspectiva creștină, numai de judecată, nicidecum de vreo împărţire a autorităţii în iad: „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. (…) În ce privește judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” (Ioan 16:8-11)

Confuzia pe care par să o facă pactizanţii cu diavolul este să ia dovezile de forţă supranaturală din experienţele lor drept dovezi ale adevărului, ale valabilităţii și ale onestităţii pactului. Or, perspectiva opusă avertizează că diavolul, deși își poate manifesta o anumită forţă în această lume, e în același timp înșelătorul, împotrivitorul (satan), cel viclean, „mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Iar în privinţa valorii adevărate a sufletului omului, minciuna lui ascunde faptul că ea nu se poate cântări doar în balanţa acestei lumi; pentru că al doilea taler al ei, cel pe care se așază greutatea de măsurat, se află „dincolo“. Iar acolo există un singur preţ, deja plătit, o singură măsură, divină, și nu umană sau diavolească – harul salvării prin jertfa lui Christos: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică.“ (Ioan 3:16)

Footnotes
[1]„„Artiști celebri care și-au vândut sufletul diavolului!“, http://www.youtube.com/watch?v=0zPSn29wLng&feature=share, februarie 2014.”
[2]„Sensul literal este „Omul ploii, omul care aduce ploaia“, cu aluzie la efectul fertilităţii.”
[3]„Hollywood Undead, „Sell Your Soul lyrics“, http://www.youtube.com/watch?v=YRKv1mTFNrc, decembrie 2012; D. Gaz & A. Vazart, „How To Sell Your Soul (3 Easy Steps)“, http://www.youtube.com/watch?v=4P5Thajk7qg, aprilie 2010”.
[4]„Cambridge Dictionaries Online, http://dictionary.cambridge.org/dictionary/british/sell-your-soul-to-the-devil”.
[5]„A. M. di Nola, Diavolul, București, All, 2001, p. 263”.
[6]„S. Rose, Sufletul după moarte, București, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 185-6”.
[7]„N. Matsoukas, Teologia dogmatică și simbolică. IV Demonologia, București, Editura Bizantină, 2002, p. 111”.
[8]„W. Goethe, Faust, (trad. I. Iordan), București, Biblioteca pentru toţi, 1957, p. 87”.
[9]„R. Morneau, O călătorie în supranatural, (trad. B. E. Sandu), București, Viaţă și Sănătate, 2000, p. 29”.
[10]„D. Batchelor, Cel mai bogat om din peșteră, București, Viaţă și Sănătate, 2013, p. 19”.
[11]„On Death and Dying, MacMillan Publishing Co., New York, 1969”.
[12]„Ibidem”.
[13]„David Gaz, „I Sold My Soul to Satan: Welcome to Hollywood“, http://www.youtube.com/watch?v=KzK4r08FLR4, august 2013”.
[14]„Vieţile sfinţilor, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, vol. VI, București, Artemis, p. 11”.
[15]„R. Morneau, op. cit., p. 12”.

„„Artiști celebri care și-au vândut sufletul diavolului!“, http://www.youtube.com/watch?v=0zPSn29wLng&feature=share, februarie 2014.”
„Sensul literal este „Omul ploii, omul care aduce ploaia“, cu aluzie la efectul fertilităţii.”
„Hollywood Undead, „Sell Your Soul lyrics“, http://www.youtube.com/watch?v=YRKv1mTFNrc, decembrie 2012; D. Gaz & A. Vazart, „How To Sell Your Soul (3 Easy Steps)“, http://www.youtube.com/watch?v=4P5Thajk7qg, aprilie 2010”.
„A. M. di Nola, Diavolul, București, All, 2001, p. 263”.
„S. Rose, Sufletul după moarte, București, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 185-6”.
„N. Matsoukas, Teologia dogmatică și simbolică. IV Demonologia, București, Editura Bizantină, 2002, p. 111”.
„W. Goethe, Faust, (trad. I. Iordan), București, Biblioteca pentru toţi, 1957, p. 87”.
„R. Morneau, O călătorie în supranatural, (trad. B. E. Sandu), București, Viaţă și Sănătate, 2000, p. 29”.
„D. Batchelor, Cel mai bogat om din peșteră, București, Viaţă și Sănătate, 2013, p. 19”.
„On Death and Dying, MacMillan Publishing Co., New York, 1969”.
„Ibidem”.
„David Gaz, „I Sold My Soul to Satan: Welcome to Hollywood“, http://www.youtube.com/watch?v=KzK4r08FLR4, august 2013”.
„Vieţile sfinţilor, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, vol. VI, București, Artemis, p. 11”.
„R. Morneau, op. cit., p. 12”.
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.