Ștefăniță Poenariu

Există chipuri ale iubirii care ne reușesc din prima: iubirea de părinte, de pildă, se revarsă spontan, ca un instinct al firii. Iubești simţind că ţi-ar fi imposibil să nu o faci. Dar căsnicia revendică o ucenicie mai lungă. Iubirea ei nu vine de-a gata, ci se învaţă, se cultivă, e pusă la încercare.

Unele secvenţe de viaţă se estompează repede, ca niște portrete efemere în arhiva memoriei. Altele, deși nu le-am văzut vreodată cu ochii, devin prezenţe neliniștitoare, care ne obligă să redefinim modul în care gândim viaţa, timpul și propria umbră.

Există așteptări care se dizolvă în rutină sau se preschimbă în disperare și așteptări care însufleţesc viaţa. Prima categorie se măsoară în fapte și dorinţe; a doua, în fidelitate și credinţe.

Știinţa și credinţa, ca instrumente importante în demersul cunoașterii, sunt percepute adesea într-o relaţie tensionată, din pricina cosmoviziunilor fundamental diferite care le caracterizează. Implicaţiile asupra marilor întrebări ale vieţii sunt evidente și suficiente în a-i răpi cuiva confortul indiferenţei faţă de o miză așa de mare.

Una dintre acuzaţiile aduse religiei și credinţei este că valorile lor știrbesc pilonii principali ai demnităţii: libertate, autonomie, iubire de sine ș.a.m.d. Se afirmă că, în contrast cu aceste valori ale demnităţii, credinţa se exprimă îndeosebi pe calea smereniei. Se află oare afirmarea demnităţii și trăirea credinţei pe drumuri opuse?

Studiile arată că majoritatea oamenilor trăiesc cel puţin o dată în viaţă o experienţă traumatică, fie ea de natură fizică sau psihologică.

Relaţia dintre părinte și copil este una dintre cele mai semnificative relaţii din viaţa noastră, o relaţie al cărei rol primar este educaţia.

Cunoașterea lui Dumnezeu este o aspiraţie inerentă fiinţei raţionale ce Îi recunoaște existenţa.

Pentru a fi un bun creștin, trebuie să nu înjuri, să nu furi, să nu minţi, să nu înșeli și să nu vorbești pe nimeni de rău. Creștinii buni se ţin departe de orice vicii și de orice fel de excese sau extravaganţe în stilul de viaţă, cred în sfinţenia și exclusivitatea relaţiei matrimoniale și nu...

„El a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Faptele apostolilor 17:26,27)

Oricât de mult am evita-o, va veni ziua în care părinţii noștri nu se vor putea descurca fără noi, după cum nici noi nu am fi reușit fără ei.

În cartea „The Legacy of John Calvin“, David W. Hall împarte liderii în două categorii. Unii prevăd viitorul, iar ceilalţi îl schimbă. Calvin, spunea Hall, face parte din a doua categorie.

După aproape patru milenii de la ratificarea pe piatră a legii cu privire la odihna săptămânală, se reiterează dreptul fiecărei persoane la odihnă și recreere.

Motivaţia reprezintă mai mult decât dorinţa de a te trezi dimineaţa cu entuziasm și drag de viaţă, determinând în mare măsură felul în care viaţa este trăită.

Fără a căuta vreodată îndoiala, am întâmpinat-o adesea cu interes și recunoștinţă. Nu am fugit de ea, ci mai degrabă i-am căutat astâmpăr.

Oare ce simte Iisus astăzi, când privește la biserică, dacă omul, o fiinţă creată, limitată și la rândul ei păcătoasă, este dezamăgit când privește la ea?

Fizicianul și autorul britanic Paul Davies prevede un viitor în care nevoia de ghidare spirituală va fi mai puternică decât oricând, dar în același timp consideră că „orice religie care refuză să îmbrăţișeze descoperirile știinţifice nu va supravieţui în secolul al XXII-lea”1.

Căile prin care dumnezeirea Se descoperă sunt Biblia, Iisus Hristos, natura și conștiinţa. Rugăciunea nu este revelatoare. Dacă nu este revelatoare nici pentru om, nici pentru Dumnezeu, ce este atunci rugăciunea?

Chiar și în urma înlocuirii, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a termenului „distanţare socială” cu „distanţare fizică”, oamenii resimt reminiscenţele unei îndepărtări sociale.

Înţelepciunea prieteniei înseamnă să-i găsești pe aceia cărora, oferindu-le, simţi că primești, fără ca aceasta să-ţi ceară să te schimbi sau să-ţi ceară vreun preţ.

Umorul de situaţie al lui Ion Luca Caragiale, descris prin replica cetăţeanului turmentat „Eu cu cine votez?“1, capătă în societatea recentă un caracter tragico-dramatic. Întrebarea care o precedă interoghează sensul actului electiv manifestat prin vot liber, universal, egal și secret: De ce să votez?