Oamenii își pot pierde interesul pentru religia tradiţională, dar nu renunţă la dorinţa de a intra în contact cu puterile supranaturale.

Faţa vizibilă a vieţii religioase este marcată în ultimul timp de scăderea numărului de practicanţi în aproape fiecare biserică. Explicaţiile nu sunt greu de găsit. În primul rând, știinţa promite răspunsuri pentru toate întrebările, chiar dacă nu le are deocamdată. În al doilea rând, publicul care are contact cu știrea religioasă reţine din actualitate frânturi dezamăgitoare: în Techirghiol a mai murit o membră a sectei din „casa foamei”; în Marea Britanie, se contestă cu mare aplomb afișele de pe autobuzele londoneze prin care se afirmă existenţa lui Dumnezeu; Biserica Catolică are preoţi pedofili și organizează, pare-se, o campanie de imagine în care iartă tot ce mișcă și mai ales ce nu mișcă (vezi cazurile Galileo, Beatles, Copernic).

În aceste condiţii, un om normal, presat oricum de agenda publică anticreștină, își disimulează orice căutare sau interes religios. În al treilea rând, un creștinism rece, ideatic, își pierde sensul trăirii spirituale concrete. O teologie creștină intelectuală, dogmatică, nedevoţională și, în consecinţă, de multe ori plictisitoare și irelevantă îndeplinește rolul nedorit de a-i îndepărta pe oameni tocmai de ceea ce ar trebui să fie esenţa creștinismului – viaţa spirituală.

În realitate, nu există religie fără devoţiune, nu există nicio călătorie spre Dumnezeu, ci doar o călătorie împreună cu Dumnezeu. Paradoxal într-un asemenea context, Jon Dybdahl [1] crede că „foamea umană de Dumnezeu este intensă și universală.” Opinia lui, aparent anacronică, este de fapt recentă (2007) și apare în debutul cărţii Hunger: Satisfying the Longing of Your Soul (Foamea: Alinarea dorului tău sufletesc). „Chiar dacă este reprimată sau negată”, consideră Dybdahl, foamea umană de Dumnezeu „strigă tăcut din adâncuri. O astfel de foame nu este o dorinţă de a cunoaște despre Dumnezeu, ci, mai degrabă, o căutare pentru a-L întâlni.”

Afirmaţiile lui Dybdahl sunt susţinute de cealaltă faţă a vieţii religioase. În timp ce în biserici se consumă mai mult decât înainte literatură despre rugăciune, meditaţie și devoţiune, în societatea secularizată crește popularitatea religiilor orientale sau a curentelor Noii Ere și se înmulţesc personajele de tip guru. Televiziunile, filmele și cărţile abundă fie de îngeri, demoni, spirite, vrăji, fie de entităţi energetice superioare, oculte. Naivii sau neinstruiţii, deopotrivă cu liderii politici, intelectualii sau artiștii momentului cochetează cu avantajele ocultismului. Există un meniu supranatural pe măsura fiecăruia – de la păcăleli ale prestidigitatorilor la mediumuri spiritiste sau teorii ezoterice care inspiră respect și teamă. Și dacă uneori această realitate nu este foarte vizibilă, se întâmplă așa din pricină că tot mai mulţi oameni învaţă să-și păstreze imaginea publică neafectată de viaţa și opţiunile private.

În cele din urmă, este vorba despre ce formă de spiritualitate decide omul să aleagă. Foamea rămâne aceeași.


[1]. Profesor de teologie și membru în comitetul de planuri al Consiliului Mondial al Bisericilor.